citească, iar mama sa muri în timp ce el stătea pe scaun lângă ea, citind o carte groasă.
După aceea, nu prea mai citise. Nu mai avea încredere în ficţiuni. La ce foloseau cărţile, dacă nu te puteau apăra de aşa ceva?
Shadow ieşi din încăperea de spital, ieşi pe coridor, merse mai departe prin măruntaiele pământului.
O văzu pe mama sa înainte de scena anterioară şi nu-i veni să creadă cât de tânără era, probabil că nu împlinise nici douăzeci şi cinci de ani, era înainte de pensionarea ei medicală. Se aflau în apartamentul lor, un alt apartament de ambasadă, undeva în Nordul Europei. Shadow se uită în jur, ca să găsească vreun indiciu, şi se văzu pe sine – un copil cu ochii cenuşii, mari, şi cu părul negru. Cei doi se certau.
Shadow ştiu de ce se certau fără să audă cuvintele – era singurul lucru din cauza căruia se certau.
„Povesteşte-mi despre tatăl meu.”
125 Curcubeul gravitaţiei – roman al scriitorului american Thomas Pynchon, apărut în 1973.
„E mort. Nu mă întreba nimic despre el.”
„Cine a fost?”
„Uită-l. E mort, iar ţie nu ţi-a lipsit nimic.”
„Vreau să văd o fotografie de-a lui.”
„N-am nicio fotografie”, zise ea, cu glas liniştit şi mândru, iar el ştiu că dacă ar fi insistat, ea ar fi început să ţipe, poate că l-ar fi lovit, aşa că Shadow se întoarse şi merse mai departe prin tunel.
Cărarea pe care o urma cotea, se întorcea şi se răsucea, amintindu-i de pielea unui şarpe, de intestine şi de rădăcinile adânci ale unui copac. În stânga se afla un lac, auzea clipocitul apei undeva, în adâncul tunelului, picături care nu reuşeau să agite suprafaţa ca o oglindă a lacului. Se lăsă în genunchi şi bău, ducând cu mâna apa la buze. Apoi merse până când ajunse într-o sferă rotitoare alcătuită din oglinzi, de felul celor din discoteci. Avea impresia că se află în centrul universului, înconjurat de stele şi de planete. Nu auzea nimic, nici muzica, nici replicile strigate mai tare decât muzica. Shadow se uita la o femeie care arăta aşa cum nu arătase niciodată mama sa în toţi anii în care o cunoscuse; părea să fie încă un copil…
Iar ea dansa.
Shadow descoperi că nu era deloc surprins descoperind cine era bărbatul care dansa cu ea. Nu se schimbase prea mult în treizeci şi trei de ani.
Shadow îşi dădu seama dintr-o privire că ea era beată. Nu foarte beată, dar era neobişnuită cu băutura, iar peste o săptămână trebuia să ia vaporul către Norvegia. Băuse margarita, avea sare pe buze şi pe dosul palmei.
Wednesday nu purta costum şi cravată, dar acul de argint în formă de copac sclipea la buzunarul cămăşii sale de fiecare dată când îl atingea lumina reflectată de sfera de oglinzi. Alcătuiau o pereche frumoasă, dacă ţineai seama de diferenţa de vârstă. Mişcările lui Wednesday avea o supleţe lupească.
Un dans lent. Bărbatul o ţinea lipită de el, mâna sa ca o labă se fixase posesiv pe posteriorul fustei fetei, trăgând-o spre el. Cu cealaltă mână o ţinea de bărbie, o trăgea către
faţa lui; cei doi se sărutară acolo, pe ringul de dans, iar lumina sferei sclipitoare îi înconjură, aducându-i în centrul universului.
Cei doi plecară curând după aceea. Ea se rezema de el, iar el o scoase din sala de dans.
Shadow îşi cufundă capul în mâini şi nu-i urmă, nefiind în stare sau nedorind să fie martor la propria-i concepere.
Luminile oglinzilor dispărură, singura lumină venea de la luna cea micuţă care ardea deasupra capului său.
Merse mai departe. Se opri la o cotitură a drumului, ca să-şi tragă răsuflarea.
Simţi o mână care-l mângâie uşor pe spate, degete blânde care-i ciufuleau părul de pe ceafă.
— Salut, şopti o voce răguşită, felină, peste umărul lui.
— Salut, zise el, întorcându-se.
Femeia avea păr castaniu şi piele cafenie, şi ochi chihlimbarii-aurii precum mierea. Pupilele ei erau nişte despică turi verticale.
— Te cunosc? o întrebă el, mirat.
— Intim, îi răspunse ea, zâmbind. Obişnuiam să dorm în patul tău. Iar ai mei au avut grijă de tine, dragul meu, zise ea, apoi se întoarse către cărarea din faţa lui şi arătă spre cele trei direcţii în care putea să meargă. Unul dintre drumuri te face înţelept, altul te întregeşte, iar celălalt te omoară.
— Cred că sunt deja mort. Am murit în copac.
— Există morţi şi morţi, replică femeia, strâmbându-se. E
o chestie relativă. Poţi să faci o glumă despre asta, adăugă
ea, zâmbind din nou. Despre morţi relativi.126
— Nu-i nevoie.
— Pe ce cărare vrei să mergi?
— Nu ştiu.
Femeia îşi lăsă capul pe umăr, cu un gest foarte felin.
Deodată, Shadow îşi aminti urmele de gheare de pe umărul său. Simţi că roşeşte.
126 Joc de cuvinte intraductibil care implică sintagmele relative dead („mort relativ”) şi dead relative („rudă moartă”).
— Pot să aleg în locul tău, zise Bast. Dacă ai încredere în mine.
