Barca atinse fundul apei. Domnul Ibis păşi în lac şi-i spuse lui Shadow să facă acelaşi lucru. Apoi luă o frânghie de la prova ambarcaţiunii şi-i dădu felinarul lui Shadow.
Felinarul avea formă de semilună. Ajunseră pe mal, iar domnul Ibis legă barca de un inel de metal fixat în podeaua de piatră. Apoi luă felinarul din mâna lui Shadow şi merse încet mai departe, ţinând felinarul ridicat; acesta arunca umbre prelungi pe podeaua de piatră şi pe pereţii înalţi.
— Eşti speriat? îl întrebă domnul Ibis.
— Nu.
— Străduieşte-te ca în timp ce mergem să resimţi veneraţie adevărată şi teroare spirituală. Acestea sunt sentimentele potrivite situaţiei în care ne aflăm.
Lui Shadow nu-i era teamă. Era curios şi neîncrezător, dar numai atât. Nu-l speria bezna, nici faptul că murise, nici făptura cu cap de câine, o făptură de dimensiunile unui siloz pentru grâne care îi privea în timp ce se apropiau de ea.
Când aceasta mârâi, Shadow simţi că i se zburleşte părul de pe ceafă.
— Shadow, zise fiinţa cu cap de câine, a venit timpul judecăţii.
Shadow se uită la făptură şi întrebă:
— Sunteţi domnul Jacquel?
Mâinile lui Anubis se lăsară în jos – nişte mâini negre, uriaşe –, îl înhăţară pe Shadow şi-l ridicară.
Capul de şacal îl privi cu ochii săi luminoşi, lucitori. Îl privi fără nicio emoţie, aşa cum o privise domnul Jacquel pe fata moartă de pe masă. Shadow ştia că toate greşelile sale, toate eşecurile, toate slăbiciunile, erau socotite, cântărite şi măsurate. Ştia că, într-un fel, era disecat, tăiat bucăţi şi gustat.
Nu ne amintim întotdeauna lucrurile cu care nu ne mândrim. Le justificăm, le acoperim cu minciuni sau cu praful gros al uitării. Toate lucrurile pe care le făcuse Shadow în viaţa sa şi de care nu era mândru, toate lucrurile pe care ar fi vrut să le facă altfel sau să nu le fi făcut, veneau către el într-un vârtej de vinovăţii, regrete şi remuşcări. Iar el nu avea unde să se ascundă de ele. Era gol-puşcă şi deschis precum cadavrul de pe masă, iar Anubis cel negru, zeul-şacal, era prosectorul, procurorul şi persecutorul său.
— Vă rog… vă rog, încetaţi! imploră Shadow.
Dar examinarea nu încetă. Fiecare minciună pe care o spusese vreodată, fiecare lucru pe care-l furase, fiecare durere pe care o provocase altcuiva, toate micile delicte şi micile asasinate din care îi fuseseră alcătuite zilele, toate aceste lucruri şi multe altele fură extrase şi privite în lumină
de către judecătorul morţilor, cel cu cap de şacal.
Shadow începu să plângă de durere, în timp ce stătea în palma neagră a zeului. Era din nou un copil slab, neajutorat şi fără putere, aşa cum fusese cândva.
Apoi, dintr-odată, chinul încetă. Shadow gâfâi, suspină şi îşi trase nasul. Se simţea la fel de neajutorat, dar mâinile îl puseră jos cu grijă, îl aşezară cu tandreţe pe podea.
— Cine are inima sa? întrebă Anubis.
— Eu o am, toarse o voce de femeie.
Shadow se uită în sus. Bast stătea lângă fiinţa aceea care nu mai era domnul Ibis. Ţinea în mâna dreaptă inima lui Shadow, iar aceasta îi scălda faţa într-o lumină rubinie.
— Dă-mi-o, zise Thoth, zeul cu cap de ibis, apoi luă inima în mâinile sale, care nu erau mâini omeneşti, şi o împinse în faţă.
Anubis aşeză înaintea sa o balanţă de aur.
— Acum o să aflăm unde voi merge? o întrebă Shadow în
şoaptă pe Bast. În rai, în iad sau în purgatoriu?
— Dacă pana stă în echilibru, poţi să-ţi alegi singur destinaţia, îi răspunse ea.
— Şi dacă nu stă?
Bast ridică din umeri, ca şi cum nu i-ar fi făcut plăcere să
discute subiectul acela. Apoi zise:
— Atunci inima şi sufletul tău vor fi mâncate de Ammit, Mâncătorul-De-Suflete…
— Poate că voi avea parte de un sfârşit fericit…
— Aici nu numai că nu există sfârşituri fericite, îi zise Bast, dar nu există niciun fel de sfârşit.
Cu grijă, cu respect, Anubis puse o pană pe unul dintre talerele balanţei.
Apoi aşeză inima lui Shadow pe celălalt taler. Ceva se mişcă în umbra de sub balanţă, iar Shadow nu simţi nicio dorinţă să vadă despre ce-i vorba.
Pana era grea, dar şi inima lui Shadow era grea, iar balanţa se legăna într-un mod îngrijorător.
Dar până la urmă se echilibră, iar făptura din umbră se răsuci şi plecă, dezamăgită.
— Asta e, zise Bast, melancolică. Încă o ţeastă în grămadă.
Păcat. Sperasem că o să ne fii de folos în vremurile astea pline de necazuri. Am sentimentul că privesc cu încetinitorul un accident de maşină, ştiind că nu-mi stă în putere să-l împiedic.
— N-o să fii aici?
— Nu-mi place să lupte alţii în locul meu, zise ea.
