atunci când trebuia. Shadow ardea foarte ciudat, având o lumină aparte, atunci când stătuse în copac.
Îl mustrase cândva, pe când se plimbau ţinându-se de mână, reproşându-i că nu este viu. Ea sperase atunci să
vadă o scânteie de emoţie adevărată. Să vadă ceva.
Îşi amintea cum mersese alături de el, dorindu-şi ca Shadow să înţeleagă ceea ce încerca ea să-i spună.
Dar în timp ce murea în copac, Shadow fusese extrem de viu. Laura îl urmărise în timp ce viaţa se reducea, iar el fusese concentrat şi real. Apoi el îi ceruse să rămână cu el, să
rămână toată noaptea. O iertase… poate că o iertase. Nu mai conta. Îşi dăduse seama că Shadow se schimbase.
Shadow îi spusese să se ducă în casa fermierului, că acolo o să i se dea apă de băut. În clădirea fermei nu ardea nicio lumină. Laura nu simţi pe nimeni în casă. Dar Shadow îi spusese că stăpânii fermei vor avea grijă de ea. Laura împinse uşa şi aceasta se deschise, iar balamalele ruginite protestară.
Ceva se mişcă în plămânul ei stâng, ceva care împinse şi se agită, făcând-o să tuşească.
Se afla într-un hol îngust, iar calea îi era aproape blocată
de un pian înalt şi plin de praf. Interiorul clădirii mirosea a igrasie veche. Laura se strecură pe lângă pian, deschise o uşă şi se pomeni într-un salon dărăpănat, plin cu mobilă
stricată. O lampă cu gaz, aprinsă, fusese pusă pe un şifonier, în cămin ardea un foc de cărbuni. Cu toate acestea, Laura nu văzuse nimic din afara clădirii, nici nu simţise mirosul de fum. Focul nu înlătura frigul pe care Laura îl simţea în încăperea aceea, deşi se putea ca încăperea să nu aibă nicio vină…
Moartea îi pricinuia durere Laurei, însă durerea ei consta, de obicei, din lucruri care nu existau: o sete care-i usca fiecare celulă din trup, o absenţă deplină a căldurii din oase… Uneori se surprindea întrebându-se dacă flăcările unui rug ar încălzi-o sau dacă i-ar prinde mai bine pătura moale, cafenie, a pământului… şi dacă marea cea rece i-ar potoli setea…
Îşi dădu seama că încăperea nu era goală.
Pe o canapea veche stăteau trei femei, care ar fi putut alcătui un grupaj potrivit într-o expoziţie artistică bizară.
Canapeaua era acoperită cu catifea uzată, de un cafeniu decolorat care, cu o sută de ani în urmă, fusese un galben strălucitor. Femeile se uitau la ea de când intrase în cameră, dar nu spuseseră nimic.
Laura nu ştiuse că o să le găsească acolo.
Ceva se mişcă şi căzu în cavitatea ei nazală. Laura scoase din mânecă o batistă şi-şi suflă nasul. Apoi strânse batista şi o aruncă pe jarul din foc, împreună cu conţinutul ei. Se uită
cum se încreţeşte, cum se înnegreşte şi cum devine o dantelă
portocalie. Privi cum viermii se încovrigară, se închiseră la culoare, apoi arseră.
După aceea se întoarse către femeile de pe canapea.
Acestea nu se clintiseră de la intrarea ei în încăpere, nu mişcaseră un muşchi sau un fir de păr. Se mulţumiseră să
se uite la ea.
— Salut. Asta-i ferma voastră? întrebă Laura.
Femeia cea mai solidă dădu din cap. Avea mâinile foarte roşii, iar expresia de pe chipul ei nu spunea nimic.
— Shadow, tipul care atârnă în copac… E soţul meu… A zis să vă spun că vă roagă să-mi daţi nişte apă.
Ceva se mişcă în pântecul ei. Se mişcă, apoi se potoli.
Femeia cea mai scundă se ridică de pe canapea. Era atât de mică, încât picioarele ei nu atingeau podeaua atunci când stătea aşezată. Femeia ieşi din cameră.
Laura o auzi deschizând şi închizând uşi în clădire. Apoi auzi în curte un şir de scârţâituri, urmate de un plescăit de apă.
După scurt timp, femeia cea scundă se întoarse, cărând un urcior cafeniu de lut. Îl puse cu grijă pe masă, apoi se aşeză din nou pe canapea.
— Mulţumesc, zise Laura, şi se duse lângă masă.
Se uită în jur după o cană sau după un pahar, dar nu zări nimic asemănător. Atunci ridică urciorul. Era mai greu decât părea. Apa din el avea o limpezime perfectă.
Laura ridică urciorul la buze şi începu să bea.
Apa era mai rece decât îşi imaginase vreodată Laura că
poate fi apa lichidă. Îi îngheţă limba, dinţii, gâtul… Dar Laura continuă să bea, incapabilă să se oprească, simţind cum apa îşi croieşte drum în stomacul ei, în măruntaiele ei, în inima ei, în venele ei…
Apa curgea prin ea. Era precum gheaţa lichidă.
Apoi Laura îşi dădu seama că urciorul se golise şi, surprinsă, îl puse pe masă.
Femeile se uitau la ea, fără pic de interes. De când murise, Laura nu mai folosise metafore – lucrurile erau sau nu erau.
Dar acum, în timp ce privea femeile de pe canapea, se pomeni gândindu-se la juraţi sau la savanţi care examinau un animal într-un laborator.
Apoi, deodată, Laura se clătină. Întinse mâna să se sprijine de masă, dar masa aluneca şi se zbătea, de parcă încerca să
evite atingerea ei. Iar în clipa în care reuşi să pună mâna pe masă, Laura începu să vomite. Dădu afară din ea fiere şi formol, miriapozi şi viermi. Apoi se pomeni că-şi golea intestinele şi că urina. Fecalele şi urina erau împinse violent din trupul ei. Laura ar fi ţipat, dacă ar fi putut, dar podeaua prăfuită se repezi în întâmpinarea ei atât de iute şi o izbi atât de puternic, încât i-ar fi oprit răsuflarea, dacă ar mai fi respirat.
