Şi se gândi: „Ăsta-i primul semn al nebuniei. Începi să
vorbeşti de unul singur”. Mai coborî câteva trepte, apoi sări pe pământ. Se uită la creanga pe care o avea în mână şi se simţi ca un copil ce ţinea un băţ ca pe o lance sau ca pe o sabie. „Aş fi putut să tai o creangă din orice copac”, îşi zise el. „De unde ar fi ştiut că nu-i din copacul ăsta?”
„Domnul World ar fi ştiut”, se gândi el apoi.
Duse scara înapoi în clădirea fermei. Văzu cu coada ochiului ceva mişcând şi privi pe fereastră, în încăperea întunecată plină de mobile stricate şi cu tencuiala scorojită
pe pereţi. Pentru o clipă, ca într-un vis, îşi imagină că vede
trei femei ce stăteau în salonul înecat în beznă.
Una dintre ele tricota. Una se uita drept la el. Alta părea că
doarme. Femeia care se uita la el începu să zâmbească, un zâmbet larg, care părea că-i despică figura în două, un zâmbet cu gura de la o ureche la alta. Apoi ridică un deget şi-şi atinse gâtul, după care îl trecu încet dintr-o parte a gâtului în cealaltă parte.
Asta îşi închipui el că vede în încăperea aceea goală, care adăpostea – aşa cum văzu după ce se uită mai bine – doar mobilă veche putrezită şi ziare pătate de muşte. Nu era nimeni acolo.
Se frecă la ochi.
Town se duse la Fordul Explorer cafeniu şi se urcă în el.
Aruncă băţul pe pielea albă a scaunului din dreapta şoferului, răsuci cheia în contact. Ceasul de la bord arăta ora 06.37 dimineaţa. Town se încruntă şi se uită la ceasul său de mână, care arăta ora 13.58.
„Grozav”, îşi spuse el, „am stat în copac opt ore sau minus un minut.” Asta gândi el, dar de fapt crezu că ambele ceasuri se stricaseră simultan.
În copac, trupul lui Shadow începu să sângereze. Rana se afla în coaste. Sângele se scurgea încet, era gros şi negru ca melasa.
Vârful muntelui Lookout fu acoperit de nori.
Easter stătea la oarecare distanţă de mulţimea de la poalele muntelui, privind ivirea zorilor în partea de răsărit a culmii. Femeia avea tatuat la încheietura mâinii stângi un lanţ de nu-mă-uita albastre, şi îl frecă, fără să-şi dea seama, cu degetul mare de la mâna dreaptă.
Venise altă noapte şi trecuse, fără să se întâmple nimic.
Oamenii continuau să vină, câte unul, câte doi. Ultima noapte adusese mai multe făpturi din sud-vest, inclusiv doi băieţei, fiecare de mărimea unui pom, şi ceva care abia se zărea, dar care părea să semene cu un cap fără trup, de mărimea unui Volkswagen Beetle. Făpturile acelea dispăruseră printre copacii de la baza muntelui.
Nimeni nu-i deranja. Nimeni din lumea exterioară nu
păruse să-i bage în seamă. Easter îşi imagina turiştii din Rock City uitându-se la ei cu binoclul, zgâindu-se la tabăra făpturilor strânse la poalele muntelui, dar zărind doar copaci, tufişuri şi stânci.
Femeia simţea mirosul fumului unui foc la care se gătea, simţea miros de bacon fript, miros purtat de vântul rece.
Undeva, la capătul îndepărtat al taberei, cineva începu să
cânte la muzicuţă, iar asta o făcu să zâmbească şi să tresară, fără să vrea. Avea în rucsac o carte într-o ediţie populară şi abia aştepta să se lumineze suficient ca să înceapă să
citească.
Pe cer, chiar sub nori, apărură două puncte: unul mic şi unul mai mare. Vântul dimineţii îi aruncă lui Easter în faţă
câţiva stropi de ploaie.
Din tabără ieşi o fată desculţă, care veni către ea. Se opri în spatele unui copac, îşi ridică fusta şi se ghemui. După ce fata termină, Easter o salută. Fata se apropie.
— Bună dimineaţa, doamnă, zise ea. Bătălia va începe curând.
Vârful limbii ei roz atinse buzele ei stacojii. Fata purta o aripă neagră de cioară legată cu o curea de piele de umărul ei şi un picior de cioară prins de un lănţişor de la gâtul ei. Pe braţe avea tatuaje albastre, alcătuite din linii şi noduri împletite.
— De unde ştii?
Fata rânji şi-i răspunse:
— Eu sunt Macha, din grupul lui Morrigan 131 . Simt mirosul războiului în aer. Sunt o zeiţă a războiului şi-ţi spun că în această zi va curge sânge.
— Oh! zise Easter. Foarte bine.
Privea punctul mai mic de pe cer, care se îndrepta către ele, prăbuşindu-se ca o piatră.
— Trebuie să ne luptăm cu ei, trebuie să-i ucidem pe toţi, zise fata. Şi trebuie să le luăm capetele ca trofee, iar ciorile 131 Morrigan – zeiţă a războiului din mitologia irlandeză, uneori reprezentată sub forma a trei surori numite Badb, Macha şi Nemain.
vor avea parte de ochii şi de trupurile lor.
Punctul deveni o pasăre cu aripile întinse, ce plutea pe vântul dimineţii.
Easter îşi lăsă capul într-o parte şi întrebă:
— E vorba de nişte cunoştinţe secrete ale unei zeiţe a războiului? Chestia asta cu „cine va învinge”, „cine va lua capul celuilalt”?
— Nu, îi răspunse fata. Pot simţi mirosul de bătălie, dar asta-i tot. Însă vom învinge. Trebuie să învingem. Am văzut ce i-au făcut Tatălui Tuturora. E o luptă care pe care. Ei sau noi.
