Se apropia de cincizeci de ani. Cea mai mare parte a activităţii sale se desfăşurase într-un domeniu al administraţiei care este desemnat doar prin iniţiale, şi nu reuşise să se lămurească dacă făcuse bine că-şi părăsise slujba guvernamentală cu vreo zece ani în urmă, ca să se angajeze în sectorul privat. Uneori credea că greşise, alteori că fusese bine inspirat. Oricum, numai fraierii de pe stradă
mai credeau că exista vreo diferenţă între cele două tipuri de slujbe.
Era pe cale să renunţe a mai căuta ferma, când ajunse pe culmea unui deal şi văzu firma de pe poartă, pictată de mână. Era simplă, aşa cum i se spusese că este – ASH. Opri Fordul, coborî şi dezlegă sârma care ţinea poarta închisă.
Apoi se întoarse în maşină şi intră înăuntru.
Îşi spuse că era ca şi cum ai fi gătit o broască. Pui broasca în apă, apoi dai drumul la aragaz. Iar când broasca îşi dă
seama că se întâmplă ceva ciudat, e aproape fiartă. Lumea în care lucra era prea bizară. Nu simţea pământ tare sub picioare, apa din oală fierbea de zor.
Când se transferase la Agenţie, lucrurile păruseră simple.
Şi acum erau la fel, nu erau complexe, ci doar bizare. Fusese în biroul domnului World la ora două în dimineaţa aceea şi i se spusese ce să facă.
— Ai priceput? întrebase domnul World, în timp ce-i
întindea cuţitul în teacă de piele neagră. Să-mi tai un băţ.
Ceva mai lung de-o jumătate de metru.
— Am priceput, răspunsese el.
Apoi întrebase:
— De ce trebuie să fac asta, domnule?
— Pentru că ţi-am dat eu ordin, răspunsese domnul World. Găseşte copacul. Fă-ţi treaba. Ne întâlnim în Chattanooga. Nu pierde timpul.
— Ce să fac cu nenorocitul ăla?
— Cu Shadow? Dacă-l vezi, evită-l. Nu te atinge de el. Nici măcar nu discuta cu el. Nu vreau să-l transformi în martir.
În planul nostru nu-i loc pentru martiri.
Apoi îi zâmbise. Domnul World se distra. Domnul Town remarcase acest lucru în mai multe împrejurări. Îl amuzase să facă pe şoferul în Kansas.
— Ştiţi…
— Town, nu contează.
Iar Town dăduse din cap, luase cuţitul cu teacă şi-şi stăpânise furia.
Domnul Town îl ura pe Shadow pentru că fusese o parte din el. Când adormea vedea figura solemnă a lui Shadow, vedea zâmbetul acela care nu era zâmbet, vedea modul în care zâmbea Shadow fără să zâmbească. Town voia să-şi înfigă pumnul în burta individului. Chiar şi când dormea îşi simţea fălcile încleştate, tâmplele încordate şi gâtul în flăcări.
Îşi conduse Fordul Explorer peste pajişte şi trecu pe lângă
o clădire părăsită. Trecu de o culme şi văzu copacul. Opri maşina în apropierea acestuia. Ceasul de la bord arăta că
este ora 06.38 dimineaţa. Lăsă cheile în maşină şi se duse spre copac.
Arborele era mare, părea că aparţine unei alte lumi. Town nu-şi dădea seama dacă avea o înălţime de cincisprezece metri sau de şaizeci de metri. Iar scoarţa sa avea cenuşiul unei eşarfe fine de mătase.
Puţin deasupra solului se afla un bărbat gol, legat de trunchiul copacului cu un păienjeniş de funii. Iar la poalele arborelui se găsea ceva înfăşurat într-un cearşaf. Town îşi dădu seama despre ce-i vorba şi împinse în cearşaf cu
piciorul. De sub pânza cea albă apăru faţa distrusă pe jumătate a lui Wednesday, care se uită la el.
Town ajunse lângă copac. Merse în jurul trunchiului gros, până în partea opusă ochilor lipsiţi de vedere ai clădirii fermei, apoi trase fermoarul de la pantaloni şi urină pe trunchiul copacului. După aceea îşi trase fermoarul la loc, se întoarse la clădire, găsi o scară de lemn şi o duse până la copac. O sprijini cu grijă de trunchi şi se urcă pe ea.
Shadow atârna fără vlagă de funiile care-l legau de arbore.
Town se întrebă dacă Shadow mai trăia, pentru că pieptul acestuia nu se mişca. Mort sau aproape mort. Nu mai conta.
— Salut, găoază! zise Town cu voce tare, dar Shadow nu se mişcă.
Town ajunse în vârful scării şi scoase cuţitul. Găsi o ramură care părea să îndeplinească cerinţele domnului World şi o tăie la bază cu cuţitul. Craca era lungă de vreo şaptezeci de centimetri.
Puse cuţitul în teacă, apoi începu să coboare pe scară.
Când ajunse în dreptul lui Shadow se opri şi zise:
— Doamne, cât de mult te urăsc!
Îşi dorea să fi scos pistolul ca să-l împuşte, dar ştia că nu poate să facă asta. Atunci împunse aerul cu băţul, ca şi cum l-ar fi înjunghiat pe omul atârnat în copac. Fusese un gest instinctiv, o manifestare a furiei şi frustrării sale. Îşi imagină
că ţinea în mână o lance, pe care o răsucea în măruntaiele lui Shadow.
— E timpul să pleci, îşi spuse el apoi, cu glas tare.
