Timpul năvăli în ea şi peste ea, învârtind-o ca pe un vârtej de praf. O mie de amintiri începură să se desfăşoare în acelaşi timp – se pierduse într-un magazin, în săptămâna dinaintea Crăciunului, şi nu-l vedea nicăieri pe tatăl ei; iar acum stătea într-un bar, comandând un daiquiri cu căpşuni şi uitându-se la tipul cu care se întâlnise fără să-l cunoască, un individ solid, serios, ca un bărbat-copil, întrebându-se cum săruta tipul acela; apoi era în maşina care se rostogolea, şi Robbie ţipa la ea, iar un stâlp de metal opri maşina, nu şi conţinutul ei…
Apa timpului, care provenea din izvorul sorţii, din fântâna lui Urd, nu-i apa vieţii. Nu-i chiar apa vieţii. Dar din ea se hrănesc rădăcinile copacului lumii. Şi nu există altă apă
precum ea.
Când Laura se trezi în încăperea goală din clădirea fermei, tremura, iar răsuflarea ei scotea aburi în aerul dimineţii. Pe
dosul palmei avea o zgârietură, iar pe zgârietură se afla o pată umedă, de culoarea roşului viu al sângelui proaspăt.
Atunci Laura îşi dădu seama că trebuia să plece. Băuse din apa timpului, care provenea din izvorul sorţii. Vedea deja muntele, cu ochii minţii.
Îşi linse sângele de pe dosul palmei, minunându-se de propria-i salivă, apoi plecă.
Era o zi umedă de martie, nepotrivit de răcoroasă, iar furtunile din zilele precedente se întinseseră peste statele din Sud. Asta însemna că în Rock City şi pe muntele Lookout se aflau foarte puţini turişti adevăraţi. Becurile de Crăciun fuseseră date jos, dar vizitatorii din timpul verii nu începuseră încă să sosească.
Totuşi, în zonă existau destui oameni. Un autobuz care făcea turul regiunii adusese în dimineaţa aceea vreo zece bărbaţi şi femei, cu bronz perfect şi cu zâmbete liniştitoare.
Arătau ca nişte vedete de televiziune şi aveai impresia că au ceva fosforescent, că imaginea lor se înceţoşa uşor în timp ce mergeau. În parcarea din faţa localităţii apăruse un Humvee negru.
Oamenii de la televiziune străbătură Rock City şi se opriră
lângă stânca aflată în echilibru, unde discutară între ei cu voci plăcute, chibzuite.
Nu erau singurii care sosiseră odată cu valul acela de vizitatori. Dacă ai fi străbătut străzile din Rock City în ziua aceea, ai fi remarcat persoane care arătau ca nişte vedete de cinematograf, oameni care arătau ca nişte extratereştri şi indivizi care arătau ca nişte oameni ideali, nu ca aceia din realitate. Puteai să-i vezi, dar probabil că nu i-ai fi băgat în seamă.
Veniseră în Rock City în limuzine lungi, în maşini sport mici şi în vehicule de teren supradimensionate. Mulţi dintre ei purtau ochelari de soare, ca aceia care sunt obişnuiţi să
poarte ochelari de soare şi afară şi în casă, şi care nu se simt bine dacă şi-i scot. Vedeai oameni bronzaţi, costume, ochelari şi zâmbete.
Aveau în comun cu toţii o înfăţişare specifică, una care
spune „ştii cine sunt” sau „ar trebui să ştii cine sunt”.
Familiaritatea de-o clipă era şi o distanţare, o înfăţişare sau o atitudine care exprima încrederea că lumea exista pentru ei, că lumea îi primea cu entuziasm şi că-i adora.
Puştiul cel gras mergea printre ei ţanţoş, ca unul care, în ciuda faptului că nu ştia să fie sociabil, reuşise în viaţă mai mult decât visase. Pardesiul său negru flutura în vânt.
Cineva care stătea lângă un chioşc cu răcoritoare tuşi ca să-i atragă atenţia. Era un tip uriaş, iar din faţă şi din degete îi ieşeau lame de bisturiu. Avea o mutră îngrozitoare.
— Va fi o bătălie zdravănă, zise el, cu un glas vâscos.
— Nu va fi nicio bătălie, răspunse puştiul cel gras. Avem aici doar o schimbare de paradigmă. O simulare. Modalităţile de tip bătălie par de pe vremea lui Lao Zi130.
Făptura cea groaznică se uită la el şi-i zise doar atât:
— Aşteaptă şi o să vezi.
— O să văd, răspunse puştiul cel gras. Îl caut pe domnul World. L-ai văzut?
Făptura se scărpină cu o lamă de bisturiu şi se concentră, scoţând în afară buza inferioară. Apoi dădu din cap.
— E acolo.
Puştiul cel gras plecă în direcţia arătată, fără să-i mulţumească. Făptura cea groaznică aşteptă până când puştiul cel gras dispăru din vedere.
— O să aibă loc o bătălie, îi zise ea unei femei care avea figura acoperită cu puncte fosforescente.
Femeia dădu din cap şi se trase mai aproape, apoi întrebă, cu un glas plin de interes:
— Şi cum te face chestia asta să te simţi?
Făptura cea groaznică clipi, apoi începu să-i explice.
Fordul Explorer al lui Town avea un sistem global de poziţionare, un ecran care consulta sateliţii şi care arăta locul în care se afla maşina, dar Town se rătăci de îndată ce ajunse la sud de Blacksburg şi o luă pe drumuri de ţară.
130 Lao Zi – filosof chinez născut probabil în secolul al VI-lea î.H., fondator al taoismului.
Drumurile pe care mergea nu aveau nicio legătură cu liniile de pe harta aflată pe ecran. În cele din urmă opri maşina pe o păşune, coborî geamul, văzu o femeie grasă, albă, târâtă de un câine-lup ce-şi făcea plimbarea de dimineaţă, şi o întrebă
în ce direcţie se află Ferma Frasinului.
Femeia dădu din cap, arătă într-o direcţie şi-i spuse ceva.
Town nu înţelese nimic, dar îi mulţumi femeii de un milion de ori, ridică geamul şi plecă în direcţia ce-i fusese arătată.
Merse aşa vreo patruzeci de minute, trecând de pe un drum de ţară pe alt drum de ţară, niciunul dintre ele nefiind cel pe care-l căuta. Începu să se înfurie.
— Sunt prea bătrân pentru asemenea rahaturi, zise el cu glas tare, exprimându-şi plictiseala de vedetă de cinematograf sătulă de lume.
