Shadow nu-şi dădea seama dacă se uita la o lună de mărimea unui dolar, aflată la o jumătate de metru de fruntea sa, sau dacă se uita la o lună de mărimea Oceanului Pacific, dar aflată la mii de kilometri de el. De fapt, între cele două
imagini nu era nicio diferenţă. Poate că, de fapt, conta doar felul în care te uitai.
Privi cărarea ce se ramifica în faţa sa.
— Pe care trebuie să merg? întrebă el. Care cărare este sigură?
— Dacă alegi una, nu mai poţi s-o alegi pe cealaltă. Dar nicio cărare nu-i sigură. Pe care cale vrei s-o apuci, pe cea a adevărurilor dure sau pe cea a minciunilor plăcute?
— A adevărurilor, zise el. Am venit aici pentru că-s sătul de atâtea minciuni.
Femeia îl privi cu tristeţe şi-i explică:
— Atunci va trebui să plăteşti…
— O să plătesc. Care-i preţul?
— Numele tău. Numele tău adevărat. Trebuie să mi-l dai mie.
— Cum?
— Aşa, zise ea, şi-şi întinse mâna perfectă către capul său.
El îi simţi degetele atingându-i pielea, le simţi pătrunzându-i în piele, în craniu, le simţi adâncindu-se în ţeasta sa. Simţi că-l gâdilă ceva în craniu şi de-a lungul şirei spinării. Femeia îşi scoase mâna din capul său. În vârful degetului ei arătător ardea o flacără, ca a unei lumânări.
— Acesta-i numele meu? întrebă el.
Ea strânse mâna, iar flacăra dispăru.
— A fost numele tău, zise femeia, apoi întinse mâna şi-i arătă cărarea din dreapta. Ia-o pe acolo.
Shadow merse, fără nume, pe cărarea din dreapta, în lumina lunii. Când se întoarse ca să-i mulţumească, nu văzu în urma sa decât beznă. Avu impresia că se afla la mare adâncime, dar când privi în întunericul de deasupra sa, văzu luna cea mică.
Coti pe cărare.
Dacă aceasta era viaţa de după moarte, îşi zise el, atunci
semăna cu Casa de pe Stâncă – o parte dioramă, o parte coşmar.
Se vedea pe el însuşi, în uniforma închisorii, în biroul directorului, în timp ce directorul îi spunea că Laura murise într-un accident de maşină. Văzu expresia de pe propria-i figură – arăta ca un om care fusese părăsit de lume. Îi făcu rău să vadă goliciunea şi teama sa. Se grăbi, trecu prin biroul cenuşiu al directorului închisorii şi se trezi uitându-se la magazinul de casete de la marginea oraşului Eagle Point.
Cu trei ani în urmă. Da.
Ştia că el se afla în magazin şi-i bătea pe Larry Powers şi pe B.J. West, zdrelindu-şi încheieturile degetelor. Avea să
iasă apoi, ducând o pungă de cumpărături plină cu bancnote de douăzeci de dolari. Nu putuseră dovedi că luase banii, care erau partea sa de pradă şi ceva în plus, ca pedeapsă
pentru că încercaseră să-l înşele pe el şi pe Laura. El fusese doar şoferul bandei, dar îşi făcuse treaba, făcuse tot ce-i ceruse Laura…
La proces nu pomenise nimeni de jefuirea băncii, deşi multă lumea ar fi vrut acest lucru. Poliţia nu putea dovedi nimic dacă nu vorbea nimeni. Şi nu vorbise nimeni.
Procurorul fusese obligat să se rezume la rănile pe care le provocase Shadow lui Powers şi lui West. Arătase fotografii ale celor doi, făcute când aceştia ajunseseră la spitalul local.
Shadow nu se apărase, fusese mai simplu aşa. Nici Powers, nici West nu-şi aminteau de ce începuse încăierarea, dar amândoi declaraseră că Shadow îi atacase.
Nimeni nu pomenise de bani.
Nimeni nu pomenise de Laura, iar Shadow nu-şi dorise altceva.
Shadow se întrebă dacă nu i-ar fi fost mai uşor pe cărarea minciunilor liniştitoare. Merse mai departe pe drumul săpat în stâncă şi ajunse în ceva ce semăna cu o cameră de spital.
O încăpere din spitalul public din Chicago. I se făcu rău. Se opri. Nu voia să vadă. Nu voia să meargă mai departe.
Pe patul de spital mama sa murea din nou, aşa cum murise pe când el avea şaisprezece ani, da, era şi el acolo, un adolescent solid, cu coşuri pe pielea de culoarea cafelei cu
lapte, care stătea lângă patul ei, incapabil să o privească, şi citea dintr-o carte groasă. Shadow se întrebă ce carte era aceea şi ocoli patul, ca să se uite mai atent la ea. Rămase între pat şi scaun, uitându-se la cei doi. Adolescentul ghemuit pe scaun stătea cu nasul în Curcubeul gravitaţiei125, încercând să fugă de moartea mamei sale în Londra celui de-Al Doilea Război Mondial, dar nebunia ficţiunii din carte nu reprezenta nicio evadare, nicio scuză.
Ochii mamei sale erau închişi, iar ea se cufundase în pacea dată de morfină. Doctorii descoperiseră prea târziu că
durerile pe care le avea fuseseră provocate de un limfom.
Pielea ei avea nuanţa lămâii. Nu împlinise încă patruzeci de ani, dar părea mult mai bătrână.
Shadow voia să se ciupească, să-l ciupească pe băiatul neîndemânatic care era el însuşi, cel de altădată, să-i spună
să-şi ţină mama de mână, să-i vorbească, să facă ceva înainte să se stingă, pentru că el ştia că aşa se va întâmpla.
Dar nu îndrăzni să se atingă pe sine, iar băiatul continuă să
