încurcată, în timp ce mergeam cu trenul spre Gothenburg.

Eric Edelman a răspuns la întrebările mele legate de lumea diplomaţilor. Anna Sunshine Ison a scos la iveală o grămadă

de lucruri despre lagărele pentru japonezi de pe Coasta de Vest, informaţii care vor aştepta să scriu o altă carte, pentru că nu le-am găsit locul în aceasta. Am preluat stilul dialogului din epilog de la Gene Wolfe, căruia îi mulţumesc.

Sergentul Kathy Ertz mi-a răspuns cu amabilitate la cele mai bizare întrebări privitoare la procedurile poliţiei, iar ajutorul

de şerif Marshall Multhauf m-a luat cu maşina într-o misiune de patrulare. Pete Clark a îndurat cu bunăvoinţă şi umor întrebări ridicole. Dale Robertson a fost consultantul meu pentru probleme de hidrologie. Mulţumesc lui Jim Miller pentru comentariile sale referitoare la oameni, limbaj şi peşti, iar lui Margret Rodas pentru ajutorul său în probleme de lingvistică. Jamy Ian Swiss a avut grijă ca trucurile cu monede să fie cu adevărat magice. Toate greşelile din carte îmi aparţin, iar ei n-au nicio vină.

Mulţi oameni cumsecade au citit manuscrisul şi mi-au oferit sugestii, corecţii, încurajări şi informaţii preţioase. Sunt recunoscător în mod deosebit lui Colin Greenland, Susanna Clarke, John Clute şi Samuel R. Delany. Vreau să-i mulţumesc lui Owl Goingback (care are cel mai grozav nume din lume), Iselin Rosjo Evensen, Peter Straub, Jonathan Carroll, Kelli Bickman, Dianna Graf, Lenny Henry, Pete Atkins, Chris Ewen, Teller, Kelly Link, Barb Gilly, Will Shetterly, Connie Zastoupil, Rantz Hoseley, Diana Schutz, Steve Brust, Kelly Sue Deconnick, Roz Kaveney, Ian McDowell, Karen Berger, Wendy Japhet, Terje Nordberg, Gwenda Bond, Therese Littleton, Lou Aronica, Hy Bender, Mark Askwith, Alan Moore (care mi-a împrumutat şi

„Litvinoff’s Book”) şi originalului Joe Sanders. Mulţumiri şi pentru Rebecca Wilson; mulţumiri deosebite pentru Stacy Weiss, pentru perspicacitatea de care a dat dovadă. După ce a citit prima schiţă, Diana Wynne Jones m-a avertizat ce fel de carte o să iasă şi la ce pericole mă expun scriind-o; până

în prezent s-a dovedit că a avut dreptate în toate privinţele.

Mi-aş fi dorit ca profesorul Frank McConnell să mai fie printre noi. Sper că această carte i-ar fi făcut plăcere.

După ce am terminat prima versiune a romanului, mi-am dat seama că şi alte persoane au tratat această temă, înainte ca eu să mă apuc de ea – printre alţii, autorul meu favorit dintre cei mai puţin populari, James Branch Cabell, apoi Roger Zelazny şi, bineînţeles, inimitabilul Harlan Ellison, a cărui culegere Deathbirds Stories mi-a rămas în minte de pe vremea când o carte mă putea schimba pentru totdeauna.

N-am considerat niciodată că are rost să notezi pentru

posteritate muzica pe care o asculţi în timp ce scrii o carte, iar eu am ascultat teribil de multă muzică în timp ce am scris cartea asta. Totuşi, fără Greg Brown – Dream Cafe şi Magnetic Fields – 69 Love Songs, ar fi ieşit cu totul altceva, aşa că le mulţumesc lui Greg şi lui Stephin. Şi consider că-i de datoria mea să vă anunţ că puteţi să ascultaţi muzica din Casa de pe Stâncă înregistrată pe casetă sau pe CD, inclusiv cea a automatului Mikado sau a Celui Mai Mare Carusel Din Lume. Poate că nu-i mai bună decât muzica pe care aţi ascultat-o până acum, dar în mod sigur e altfel. Scrieţi la adresa: The House on the Rock, Spring Green, WI 53588 USA sau sunaţi la 1-608-935-3639.

Agenţii mei literari – Merrilee Heifetz de la Writers House, Jon Levin şi Erin Culley La Chapelle de la CAA – au fost inegalabili în modul în care mi-au făcut reclamă şi au fost nişte adevăraţi stâlpi ai înţelepciunii.

Multe persoane, care aşteptau lucrurile pe care am făgăduit să le fac de îndată ce termin de scris cartea aceasta, au fost uluitor de răbdătoare. Vreau să mulţumesc oamenilor de treabă de la studioul cinematografic Warner Brothers (mai ales lui Kevin MeCormick şi lui Lorenzo di Bonaventura), de la Village Roadshow, de la Sunbow şi de la Miramax. Şi lui Shelly Bond, care a rezolvat o mulţime de lucruri.

Vreau să mulţumesc de asemenea şi celor doi oameni fără

de care nu s-ar fi făcut nimic: Jennifer Hershey de la Harpercollins din SUA şi Doug Young de la Hodder Headline din Marea Britanie. Sunt norocos să am editori buni, iar ei sunt doi dintre cei mai buni editori pe care i-am întâlnit. Fără

să mai pomenesc că sunt răbdători, că nu se plâng şi că au îndurat totul cu stoicism atunci când termenele zburau pe lângă noi ca nişte frunze mânate de vânt.

Bill Massey a apărut la sfârşit, la Headline, şi a aruncat asupra cărţii privirea sa de vultur editorial. Kelly Notaras l-a ajutat, cu graţie şi aplomb, să păstorească romanul până la tipărire.

În cele din urmă, vreau să mulţumesc familiei mele – Mary, Mike, Holly şi Maddy –, care a dat dovadă de răbdare, care mă iubeşte şi care, în perioada îndelungată a realizării

acestei cărţi, m-a susţinut atât să scriu, cât şi să descopăr America. Iar după ce am descoperit America, mi-am dat seama că America se aflase acolo în tot acest timp.

NEIL GAIMAN

lângă Kinsale, County Cork

15 ianuarie 2001

Apendice

M-am tot gândit să descriu întâlnirea dintre Shadow şi Iisus pe parcursul întregii elaborări a cărţii – în definitiv, nu puteam scrie despre America fără să-l menţionez pe Iisus, care face parte din însăşi ţesătura specifică a ţării.

Apoi am descris prima lor scenă împreună în capitolul cincisprezece, şi nu a mers cum trebuie; era ca şi cum aş fi făcut aluzie la ceva pe care nu puteam pur şi simplu să-l menţionez în trecere. Era ceva prea mare.

Astfel încât am eliminat scena respectivă.

Am introdus-o aproape din nou, atunci când am alcătuit textul de faţă. De fapt, chiar am introdus-o din nou. Apoi am eliminat-o din nou, şi am adăugat-o aici. O puteţi citi. Pur şi simplu, nu sunt sigur că este o parte necesară a Zeilor americani.

Consideraţi-o un fel de scenă apocrifă.

Într-o zi, Shadow se va întoarce în America. Îl aşteaptă

câteva conversaţii extrem de interesante…

Oameni treceau pe lângă el, în mintea lui sau în afara ei.

Pe unii dintre ei i se părea că îi recunoaşte, alţii însă îi erau străini.

— … Şi ce altceva este un străin decât un prieten pe care nu l-ai întâlnit încă? îi spuse cineva, dându-i o băutură.

El luă băutura şi merse împreună cu acea persoană de-a lungul unui coridor de culoare cafenie. Se aflau într-o clădire în stil spaniol, şi treceau din coridorul de pământ în curtea deschisă şi apoi din nou în coridor, în timp ce soarele bătea peste grădinile acvatice şi peste fântâni.

— Ar putea fi la fel de bine un duşman pe care nu l-ai întâlnit încă, zise Shadow.

— Sumbru, Shadow, foarte sumbru, spuse bărbatul.

Shadow îşi sorbi băutura. Era un vin roşu cu gust sălciu.

— Au fost câteva luni foarte sumbre, zise Shadow. Au fost câţiva ani foarte sumbri.

Bărbatul era suplu, bronzat, de înălţime medie, şi privea în sus către Shadow cu un zâmbet blând, înţelegător.

— Cum merge priveghiul, Shadow?

— Copacul?

Shadow uitase că atârnă de copacul argintiu. Se întrebă ce altceva mai uitase.

— Doare.

— Suferinţa este uneori o curăţare, spuse bărbatul.

Hainele lui erau practice, însă păreau scumpe.

— Poate să te purifice.

— Poate să te şi distrugă, zise Shadow.

Bărbatul îl conduse pe Shadow într-un birou vast. Nicio masă nu se afla însă acolo.

— Te-ai gândit ce înseamnă să fii zeu? întrebă bărbatul.