— Cred că am doar câteva opţiuni. Fie îmi trag un glonţ în cap, zise el, ducându-şi mâna cu două degete lipite, ca un pistol, spre gura deschisă. Sau mai aştept vreo două zile, până se topeşte cea mai mare parte a gheţii, îmi leg un bloc de ciment de picioare şi sar de pe pod. Sau mă îndop cu pilule. Ba nu, mai bine mă duc cu maşina în pădure şi iau pilulele acolo. Nu vreau ca oamenii mei să fie obligaţi să facă
ordine în urma mea. Să se ocupe cei din poliţia comitatului…
Apoi oftă şi clătină din cap.
— Chad, nu l-ai omorât tu pe Hinzelmann. El a murit cu mult timp în urmă, foarte departe de locul ăsta.
— Mulţumesc, Mike, dar eu l-am ucis. L-am împuşcat cu sânge rece şi am muşamalizat crima. Şi-mi dau seama că
dacă o să mă întrebi de ce am făcut aşa ceva n-o să ştiu ce să-ţi răspund.
Shadow întinse mâna şi-l bătu pe braţ pe Mulligan, apoi îi explică:
— Hinzelmann era stăpânul oraşului. Nu cred că ai avut de ales. Sunt convins că el te-a făcut să vii la el acasă. Voia să auzi ceea ce ai auzit. Te-a manevrat. Cred că era singurul mod prin care putea să iasă din treaba asta.
Expresia plină de jale a lui Mulligan nu se schimbă.
Shadow îşi dădu seama că şeful poliţiei nu auzise nimic din ceea ce-i spusese el. Mulligan îl omorâse pe Hinzelmann şi-i aprinsese un rug, iar acum, supunându-se ultimei dorinţe a bătrânului, voia să se sinucidă.
Shadow închise ochii, amintindu-şi locul din mintea sa în care se dusese arunci când Wednesday îi spusese să
provoace ninsoare. Insistă, de la minte la minte, zâmbind deşi nu-i ardea de zâmbit, şi zise:
— Chad, acceptă lucrurile aşa cum sunt.
În mintea lui Mulligan era un nor, un nor negru, apăsător, iar Shadow – care aproape că-l vedea – se concentră asupra lui şi-şi imagină că norul se subţiază, că dispare precum ceaţa când se face ziuă.
— Chad, zise el, în timp ce încerca să pătrundă în norul acela, oraşul acesta se va schimba. Nu va mai fi singurul oraş prosper dintr-o regiune aflată în criză economică. Va deveni asemenea celorlalte oraşe din partea asta a lumii. Vor exista probleme. Vor exista şomeri. Şi oameni care-şi vor ieşi din minţi. Tot mai mulţi oameni vor avea necazuri. Se vor întâmpla tot felul de rahaturi. Oraşul va avea nevoie de un şef al poliţiei cu experienţă. Oraşul are nevoie de tine.
Marguerite are nevoie de tine.
În norul întunecat din mintea poliţistului se petrecu ceva.
Shadow sesiză schimbarea şi insistă, vizualizând mâinile cafenii ale Margueritei Olsen, ochii ei negri şi părul ei lung, lung şi negru. Reproduse modul în care femeia îşi lăsa capul într-o parte şi felul în care zâmbea când o amuza ceva.
— Te aşteaptă, zise Shadow, ştiind în clipa în care rostise vorbele că acestea erau adevărate.
— Margie? zise Chad Mulligan.
În clipa aceea – deşi n-ar fi fost în stare să spună cum făcuse aşa ceva – Shadow pătrunse în mintea lui Chad Mulligan, de parcă ar fi fost lucrul cel mai uşor din lume, şi extrase din ea evenimentele din după-amiaza aceea, precis şi fără patimă, ca un corb care ciuguleşte ochii unui animal ucis de o maşină pe şosea.
Ridurile de pe fruntea lui Chad se neteziră, iar poliţistul clipi somnoros.
— Chad, du-te s-o vezi pe Margie, îi zise Shadow. Mi-a făcut plăcere să te văd. Ai grijă de tine.
— Da, îi răspunse Chad Mulligan, căscând.
În radioul din maşina poliţiei se auzi un mesaj. Chad se întinse să apese un buton, iar Shadow coborî din automobil şi se duse la maşina sa. Privi netezimea cenuşie a lacului din centrul oraşului şi se gândi la copiii morţi care aşteptau pe fundul apei.
Curând, Alison o să se ridice la suprafaţă…
În timp ce Shadow trecea cu maşina prin faţa locuinţei lui Hinzelmann, văzu că fumul se transformase într-o vâlvătaie.
Se auzea vaietul unei sirene.
Conduse spre sud, îndreptându-se către Autostrada 51.
Urma să meargă la întâlnirea sa finală. Însă înainte de asta voia să se oprească în Madison, să-şi ia rămas-bun.
Samanthei Black Crow îi plăcea foarte mult să închidă
cafeneaua, atunci când se înnopta. Era un lucru liniştitor, care-i dădea senzaţia că readucea ordinea în lume. Punea un CD cu Indigo Girls142 şi-şi făcea treaba în ritmul ei şi în felul ei. Mai întâi curăţa automatul pentru espresso. Apoi făcea controlul final, asigurându-se că toate farfuriile şi ceştile fuseseră duse în bucătărie, că ziarele care zăceau împrăştiate prin cafenea la sfârşitul zilei fuseseră strânse şi aşezate într-142 Indigo Girls – duet folk-rock de succes la sfârşitul anilor 1980.
un teanc lângă uşa din faţă, ca să fie reciclate.
Îi plăcea cafeneaua. Fusese o clientă fidelă timp de şase luni înainte de a-l convinge pe Jeff, managerul, să-i dea o slujbă acolo. Cafeneaua era alcătuită dintr-un şir lung de încăperi ocupate de fotolii, canapele şi măsuţe şi se afla pe o stradă plină de anticariate.
Strânse feliile de prăjitură cu brânză care rămăseseră şi le puse în frigiderul cel mare, să stea la rece pe timpul nopţii, apoi luă o cârpă şi şterse firimiturile. Îi plăcea să fie singură.
O bătaie în fereastră îi distrase atenţia de la muncă şi o aduse din nou în lume. Se duse la uşă şi o deschise, lăsând să între o femeie cam de vârsta ei, cu părul roşu aprins strâns într-o coadă. Femeia se numea Natalie.
— Bună, zise Natalie.
Apoi se ridică în vârful picioarelor şi o sărută pe Sam, plasându-şi sărutul între obrazul lui Sam şi colţul gurii ei.
Un asemenea sărut spunea multe.
— Ai terminat?
