— Aşa cred, zise Sam.
Apoi continuă, după o scurtă ezitare:
— Cu câteva săptămâni în urmă eram convinsă că-i mort.
Percepţie extrasenzorială. Sau ceva de genul ăsta. Apoi mi-a trecut prin minte că s-ar putea să nu fi murit. Nu mai înţeleg nimic. S-ar putea ca percepţia mea extrasenzorială să nu fie prea grozavă.
— Cât timp intenţionezi să păstrezi maşina?
— Până când o să vină cineva după ea. Cred că aşa ar fi vrut el.
Natalie se uită la Sam. Se mai uită o dată, apoi zise:
— De unde ai astea?
— Ce anume?
— Florile. Cele pe care le ţii în mână. De unde au apărut?
Le aveai când am plecat din cafenea? Cum de nu le-am văzut?
Sam se uită la propria-i mână, apoi zâmbi.
— Eşti tare dulce. Sigur, ar fi trebuit să-ţi mulţumesc când mi le-ai dat. Sunt tare frumoase. Mulţumesc tare mult. Nu crezi totuşi că roşul ar fi fost o culoare mai potrivită?
Ţinea în mână un buchet de trandafiri, cu cozile înfăşurate în hârtie. Şase trandafiri, toţi albi.
— Nu ţi i-am dat eu, zise Natalie, strângând din buze.
Apoi niciuna dintre ele nu mai scoase o vorbă până când
ajunseră la cinematograf.
În seara aceea, când ajunse acasă, Sam puse trandafirii într-o glastră improvizată. Ulterior îi turnă în bronz şi păstră
pentru sine povestea modului în care îi căpătase, cu toate că-i spuse Carolinei – cea care a urmat după Natalie – basmul trandafirilor-fantomă. Amândouă erau foarte bete, iar Caroline fu de acord cu Sam că era o poveste foarte, foarte bizară şi neobişnuită. Dar în sinea ei nu crezuse nici măcar o vorbă, aşa că totul se termină cu bine.
Shadow parcă lângă clădirea administrativă şi se plimbă
încet pe esplanadă, dezmorţindu-şi picioarele după lungul drum cu maşina. Hainele îl stânjeneau încă, deşi se uscaseră
pe corpul său, iar ghetele cele noi îl strângeau. Trecu pe lângă un telefon public. Sună la informaţii şi obţinu numărul.
Persoana care-i răspunsese îl anunţă că nu era acolo, probabil se afla încă la cafenea.
În drum spre cafenea, Shadow se oprise ca să cumpere flori.
Ajunsese la cafenea, traversase strada, stătuse în uşa unui anticariat şi privise.
Localul se închidea la ora opt, iar la opt şi zece Shadow o văzu pe Sam Black Crow ieşind din cafenea în compania unei femei mai scunde decât ea, care avea părul – de o nuanţă
aparte de roşu – strâns într-o coadă. Cele două se ţineau de mână, de parcă acest gest simplu le-ar fi ajutat să înfrunte întreaga lume, şi discutau – sau, mai bine zis, Sam vorbea, iar prietena ei asculta. Shadow se întrebă ce povestea Sam, pentru că zâmbea în timp ce vorbea.
Cele două femei traversară strada şi trecură pe lângă
Shadow. Fata cu părul prins în coadă trecu la câţiva centimetri de el, Shadow ar fi putut s-o atingă fără nicio dificultate. Iar cele două tinere nu-l observară.
Le privi cum se îndepărtează şi simţi cum în interiorul său vibrează o coardă.
Fusese un sărut minunat, îşi spuse Shadow, dar Sam nu se uitase niciodată la el aşa cum se uita la fata aceea cu
codiţă. Şi nici nu avea să se uite.
— Ce naiba, există Peru! îşi zise el. Şi El Paso. Întotdeauna există ceva.
Apoi alergă după fete şi puse florile în mâna lui Sam. Apoi fugi repede, ca să nu i le poată da înapoi.
După aceea urcă pe colină, unde-şi lăsase maşina, şi porni spre Chicago. Merse încet, fără să depăşească viteza legală.
Îi mai rămăsese un singur lucru de făcut.
Nu avea de ce să se grăbească.
Petrecu noaptea într-un Motel 6. Dimineaţa îşi dădu seama că hainele sale miroseau precum fundul lacului. Se îmbrăcă totuşi cu ele, zicându-şi că n-o să le poarte multă
vreme.
Îşi plăti camera, apoi merse spre clădirea din gresie, pe care o găsi fără nicio dificultate. Era mai mică decât şi-o amintea.
