Shadow se duse în camera de zi. Arăta exact aşa cum şi-o amintea. Doar că fereastra era deschisă. Pisica cenuşie dormea pe braţul canapelei. Deschise ochii când îl auzi pe Shadow intrând, apoi îi închise la loc, neimpresionată.
În încăperea aceea jucase dame cu Cernobog, acolo îşi mizase viaţa ca să-l convingă pe bătrân să fi se alăture în ultima înşelătorie ucigaşă a lui Wednesday. Aerul proaspăt pătrundea prin fereastra deschisă, înlăturând aerul stătut.
Zoria Utreniaia veni, ducând tava roşie de lemn. Pe tavă se afla o ceaşcă mică, smălţuită, cu cafea neagră, aburindă.
Alături de ea se găsea un castron plin cu prăjiturele cu ciocolată. Femeia aşeză tava în faţa lui.
— Am întâlnit-o pe Zoria Polunocinaia, zise el. A venit la mine, în lumea de sub pământ, şi mi-a dat luna, ca să-mi lumineze drumul. Şi a luat ceva din mine. Dar nu-mi amintesc ce a luat.
— Te place, îi spuse Zoria Utreniaia. Visează atât de mult… Ne păzeşte pe toţi. E atât de curajoasă…
— Unde-i Cernobog?
— Zice că nu se simte în largul lui când facem curăţenia de primăvară. Se duce şi cumpără ziarul, stă în parc, cumpără ţigări… Poate că n-o să se întoarcă azi. Nu trebuie să-l aştepţi. De ce nu pleci? Întoarce-te mâine.
— O să aştept, zise Shadow.
Ştia că nu-l obligă nicio forţă magică să aştepte. Aştepta pentru că voia el să aştepte. Acesta era ultimul lucru care
trebuia să se întâmple şi era ultimul lucru care urma să se întâmple. Venise aici de bunăvoie. Iar după aceea nu vor mai exista obligaţii, nu vor mai exista mistere, nu vor mai exista fantome.
Sorbi din cafeaua fierbinte, care era neagră şi dulce, aşa cum şi-o amintea.
Auzi pe coridor o voce profundă de bărbat şi se ridică în picioare. Fu încântat să vadă că nu-i tremura mâna. Uşa se deschise.
— Shadow?
— Salut, zise Shadow, şi se aşeză.
Cernobog intră în încăpere. Ţinea în mână un exemplar împăturit din Chicago Sun-Times, pe care-l puse pe măsuţă.
Se uită la Shadow, apoi întinse mâna, fără să fie prea convins de modul în care va reacţiona celălalt. Cei doi îşi strânseră
mâinile.
— Am venit pentru că am încheiat o înţelegere, zise Shadow. Tu ţi-ai îndeplinit partea. Acum e rândul meu.
Cernobog dădu din cap. Razele soarelui se reflectau în părul şi în mustaţa sa, care erau cărunte, şi le făcea să pară
aurii.
— E… Nu e… Poate că ar fi mai bine să pleci. Nu-i un moment potrivit.
— Pot să aştept, zise Shadow. Eu sunt gata.
Cernobog oftă şi zise:
— Eşti un băiat tare prost! Ştiai?
— Cred că da.
— Eşti un băiat prost, dar acolo, în vârful muntelui, ai făcut un lucru foarte bun.
— Am făcut ce trebuia să fac.
— Probabil…
Cernobog se duse la bufetul vechi, din lemn, se aplecă şi trase de sub el o valiză. O descuie şi o deschise. Scoase din ea un baros şi-l ridică. Barosul era vechi, iar mânerul lui din lemn era pătat.
— Îţi datorez mult. Mai mult decât crezi. Din cauza ta, lucrurile s-au schimbat. A venit primăvara. Primăvara cea adevărată.
— Ştiu ce-am făcut, spuse Shadow. N-am avut de ales.
Cernobog dădu din cap. Avea o privire pe care Shadow nu-şi amintea s-o fi văzut-o şi înainte.
— Ţi-am povestit vreodată despre fratele meu?
— Belobog? întrebă Shadow, în timp ce mergea spre centrul covorului murdărit de scrum şi se aşeza în genunchi.
Ai spus că nu l-ai văzut de multă vreme.
— Da, zise bătrânul, ridicând barosul. Băiete, a fost o iarnă lungă. O iarnă foarte lungă. Dar acum iarna se sfârşeşte, spuse el, şi clătină din cap, de parcă şi-ar fi amintit ceva. Închide ochii.
Shadow închise ochii şi ţinu capul drept, apoi aşteptă.
Barosul era rece, rece ca gheaţa, şi-i atinse fruntea cu blândeţe, ca o sărutare.
— Poc! Gata, zise Cernobog. S-a terminat.
