Pe chipul bătrânului se întinsese un zâmbet cum nu mai văzuse Shadow niciodată, un zâmbet plăcut, ca razele soarelui într-o zi de vară. Bătrânul se duse la valiză, puse barosul în ea, o închise şi o împinse sub bufet.
— Eşti Cernobog? întrebă Shadow. Chiar eşti Cernobog?
— Da. Astăzi. De mâine o să fiu Belobog. Dar astăzi mai sunt încă Cernobog.
— Atunci de ce nu m-ai omorât cât mai puteai încă?
Bătrânul scoase o ţigară fără filtru din pachetul pe care-l avea în buzunar, luă o cutie mare de chibrituri de pe şifonier şi-şi aprinse ţigara. Părea cufundat în gânduri. După un timp, răspunse:
— Pentru că-i vorba de sânge. Şi pentru că-i vorba şi de recunoştinţă. A fost o iarnă lungă, lungă…
Shadow se ridică în picioare. Pe genunchii blugilor rămăseseră urme de praf, iar el le şterse cu mâna.
— Mulţumesc.
— Cu plăcere, îi zise bătrânul. Ştii unde mă găseşti, dacă o să ai chef să joci dame. De data asta o să joc cu piesele albe.
— Mulţumesc. S-ar putea să vreau să joc, zise Shadow.
Dar nu prea curând.
Se uită în ochii strălucitori ai bătrânului şi se întrebă dacă
avuseseră întotdeauna culoarea albăstrelei. Îşi strânseră
mâinile, dar nu-şi luară rămas-bun pentru totdeauna.
Shadow o sărută pe Zoriei Utreniaia pe obraz şi-i sărută
mâna Zoriei Vecerniaia, apoi coborî scara sărind câte două
trepte deodată.
Post-scriptum
Reykjavik din Islanda este un oraş ciudat chiar şi pentru cei care au văzut multe oraşe ciudate. E un oraş vulcanic –
căldura lui vine din adâncurile pământului. Există turişti, dar nu atât de mulţi pe cât te-ai aştepta. Nici măcar la începutul lui iulie.
Soarele strălucea, aşa cum strălucea de câteva săptămâni.
Încetase să strălucească doar o oră sau două, în zori. Atunci, între ora două şi trei dimineaţa, avea loc un fel de crepuscul, apoi ziua reîncepea.
Marele turist străbătuse mare parte din Reykjavik în dimineaţa aceea şi ascultase oamenii vorbind într-o limbă
care se schimbase foarte puţin într-o mie de ani. Localnicii puteau să citească o saga străveche la fel de uşor cum îşi citeau ziarul. Pe insula aceea exista un simt al continuităţii care-l speria şi pe care-l găsea teribil de liniştitor. Era foarte obosit – ziua fără sfârşit îl împiedicase să doarmă, şi stătuse în camera de hotel întreaga noapte fără de noapte, citind când dintr-un ghid turistic, când din Casa Umbrelor144, un roman pe care-l cumpărase dintr-un aeroport, în ultimele săptămâni, nu-şi mai amintea din ce aeroport. Uneori se mulţumise să se uite pe fereastră.
În cele din urmă, ceasul anunţase, la fel ca soarele însuşi, că se făcuse dimineaţă.
Îşi cumpără o tabletă de ciocolată din unul dintre multele magazine de dulciuri şi începu să meargă pe trotuar, trezindu-se din când în când că i se amintea natura vulcanică a Islandei: ajungea la colţul străzii şi se pomenea că aerul avea un miros de sulf. Asta nu-i amintea de Hades, ci de ouă stricate.
Multe dintre femeile pe lângă care trecea erau minunate: zvelte şi cu pielea albă. Felul de femei care-i plăceau lui 144 Casa Umbrelor – roman de Charles Dickens.
Wednesday. Shadow se întrebă ce găsise Wednesday la mama lui Shadow, care era frumoasă, dar care arăta cu totul altfel.
Shadow le zâmbea femeilor frumoase, pentru că acestea îl făceau să se simtă bărbat, şi zâmbea şi celorlalte femei, pentru că se simţea minunat.
La un moment dat, i se păru că se uita cineva la el. Apoi, în timp ce se plimba prin oraş, se convinse că-l urmărea cineva. Se întorcea din când în când, încercând să-şi dea seama cine se ţinea după el, se uita în vitrine, privind strada din spatele lui reflectată în geam, dar nu văzu nimic neobişnuit, nu zări pe nimeni care părea să-l urmărească.
Intră într-un restaurant mic, unde mâncă puffin 145
afumat, mure, păstrăv arctic şi cartofi fierţi şi bău Coca-Cola, care i se păru mai dulce, cu mai mult zahăr decât cea din Statele Unite.
Chelnerul îi aduse nota şi-l întrebă:
— Scuzaţi-mă, sunteţi american?
— Da.
— Atunci, un 4 Iulie fericit! îi ură chelnerul, foarte încântat de sine.
Shadow nu-şi dăduse seama că erau în ziua de 4 iulie.
Ziua Independenţei. Da. Îi plăcea ideea de independenţă.
Lăsă banii şi bacşişul pe masă, apoi plecă. Dinspre Atlantic venea o briză rece, iar el îşi încheie haina.
Se aşeză pe o bancă murdară şi privi oraşul care-l înconjura şi-şi spuse că într-o zi va trebui să se întoarcă
