Iar Shadow îşi zise: „Bineînţeles”. Asta-i o metodă la fel de bună ca oricare alta ca să faci un zeu al unui trib. Nu trebuia să-i explice nimeni. Ştia. Iei un copil şi-l ţii în întuneric, fără
să vadă pe nimeni, îl hrăneşti bine în decursul anilor, mai bine decât pe ceilalţi copii din sat, iar după cinci ierni, atunci când e noaptea cea mai lungă, târăşti copilul îngrozit afară
din colibă şi-l duci într-un cerc de flăcări. Iar acolo îl străpungi cu lame din fier şi din bronz. Apoi afumi trupul cel mic la foc de cărbuni până se usucă bine, după aceea îl înfăşori în blănuri şi-l duci cu tine din tabără în tabără, prin toată Pădurea Neagră, sacrificându-i animale şi copii, făcând din el norocul tribului. Când, după trecerea anilor, trupul se va sfărâma din cauza vechimii, vei pune oasele fragile într-o cutie şi vei venera cutia; iar într-o zi oasele vor fi uitate, tribul care venerase zeul-copil din cutie va fi dispărut de mult, iar din zeul-copil, norocul satului, va rămâne o amintire vagă, va deveni o fantomă sau un kobold.
Shadow se întrebă care dintre oamenii ce veniseră în nordul statului Wisconsin în urmă cu o sută cincizeci de ani
– un tăietor de lemne, poate, sau un cartograf – traversase Atlanticul avându-l în cap pe Hinzelmann cel viu.
Apoi copilul însângerat dispăru, dispăru şi sângele, rămase doar un bătrân cu păr alb şi cu zâmbet de spiriduş. Şi cu mânecile puloverului încă ude, după ce-l pusese pe Shadow în baie şi-i salvase viaţa.
— Hinzelmann? se auzi o voce din uşa încăperii.
Hinzelmann se întoarse. Se întoarse şi Shadow.
— Am venit să-ţi spun că rabla s-a scufundat sub gheaţă, zise Chad Mulligan, cu glas obosit. În timp ce veneam pe drum am văzut că rabla a dispărut şi m-am gândit că-i cazul să te anunţ, dacă nu ştiai.
Poliţistul ţinea pistolul în mână, cu ţeava spre podea.
— Bună, Chad, zise Shadow.
— Salut, amice. Am primit o notă că ai murit în puşcărie.
Atac de cord.
— Se pare că mor peste tot, spuse Shadow.
— A venit aici şi m-a ameninţat, zise Hinzelmann.
— Nu-i adevărat, spuse Chad Mulligan. Hinzelmann, sunt aici de cel puţin zece minute şi am auzit tot ce-ai spus.
Despre tatăl meu. Despre lac.
Chad Mulligan intră în încăpere, fără să ridice pistolul.
— Doamne! Hinzelmann, nu poţi să treci prin oraş fără să
vezi lacul ăla afurisit. E chiar în mijloc. Ce naiba trebuie să
fac?
— Să-l arestezi. A zis că o să mă omoare, spuse Hinzelmann, un biet bătrân speriat, într-o încăpere prăfuită.
Chad, mă bucur că eşti aici.
— Nu-i adevărat, ripostă Mulligan. N-ai de ce să te bucuri.
Hinzelmann oftă. Se aplecă, având o înfăţişare plină de resemnare, şi scoase vătraiul din foc. Vârful vătraiului se încinsese, era portocaliu.
— Hinzelmann, pune-l jos. Pune-l jos încet şi ţine mâinile în aer, să le pot vedea. Întoarce-te cu faţa la perete.
Pe figura bătrânului se ivise o expresie de groază, iar lui Shadow i se făcu milă de el, dar îşi aminti lacrimile îngheţate de pe obrajii lui Alison McGovern. Hinzelmann nu se mişcă.
Nu lăsă vătraiul din mână. Nu se întoarse spre perete.
Shadow se pregătea să întindă mâna spre el, ca să-i ia vătraiul, când bătrânul aruncă obiectul încins spre Mulligan.
Hinzelmann aruncase vătraiul neîndemânatic, apoi fugise spre uşă.
Vătraiul îl lovi pe Mulligan în braţul stâng.
Zgomotul împuşcăturii care răsună în spaţiul mic al încăperii bătrânului fu asurzitor.
O împuşcătură în cap şi se termină totul.
— Ar fi bine să te îmbraci, zise Mulligan, cu glas lipsit de orice intonaţie.
Shadow dădu din cap şi se duse în camera alăturată, deschise uşa uscătorului de haine şi-şi luă veşmintele. Blugii erau încă umezi, dar îi îmbrăcă. Când se întoarse în biroul lui Hinzelmann, îmbrăcat complet – cu excepţia paltonului, care zăcea undeva în mâlul îngheţat de pe fundul lacului –, văzu că Mulligan scosese din cămin mai mulţi buşteni care fumegau.
— Pentru un poliţist e o zi groaznică, dacă trebuie să
incendieze o casă ca să ascundă o crimă, zise Chad.
Apoi se uită la Shadow şi remarcă:
— Îţi trebuie nişte ghete.
— Nu ştiu unde le-a pus, îi răspunse Shadow.
