Bătrânul ridică din umeri şi zise:
— Nu-i treaba mea.
— Ştii ce nu înţeleg? zise Shadow, apoi se opri, încercând să-şi pună gândurile în ordine. Nu înţeleg de ce m-ai salvat.
— Aşa am fost educat, răspunse Hinzelmann. Dacă văd pe
cineva la ananghie…
— Nu la asta m-am referit. I-ai omorât pe toţi copiii ăia.
Câte unul în fiecare iarnă. Eu am fost singurul care şi-a dat seama. Probabil că m-ai văzut deschizând portbagajul. De ce nu m-ai lăsat să mă înec?
Hinzelmann îşi lăsă capul într-o parte, îşi scărpină nasul, apoi zise:
— Bună întrebare! Probabil pentru că aveam o datorie faţă
de cineva. Iar eu îmi plătesc datoriile.
— Faţă de Wednesday?
— Exact.
— De aceea m-a ascuns în Lakeside? Care-i motivul pentru care nu mă putea găsi nimeni aici?
Hinzelmann nu zise nimic, luă un vătrai greu, negru, din suportul lui de pe perete, apoi scotoci în foc cu el, scoţând un nor de scântei portocalii şi de fum.
— Asta-i casa mea, spuse el, arţăgos. E un oraş bun.
Shadow îşi termină cafeaua şi puse cana pe podea. Efortul necesar pentru acest gest îl obosise.
— De cât timp eşti aici?
— De suficient de mult timp.
— Tu ai făcut lacul?
Hinzelmann îl privi surprins.
— Da. Eu am făcut lacul. Îi spuneau lac, atunci când am sosit aici, dar nu era decât un izvor, un iaz pentru o moară şi un pârâu. Mi-am dat seama că ţara asta e un iad pentru cei de felul meu. Ne secătuieşte. N-am vrut să fiu secătuit. Aşa că am făcut un târg. Le-am dat un lac, le-am dat prosperitate…
— Şi i-a costat doar un copil în fiecare iarnă.
— Copii buni, zise Hinzelmann, clătinând din cap. Toţi au fost copii buni. I-am ales doar pe cei la care ţineam. Cu excepţia lui Charlie Nelligan. El era o sămânţă rea. Când a fost asta? în 1924? în 1925? Da. Ăsta a fost târgul.
— Oamenii din oraş – Mabel, Marguerite, Chad Mulligan –
ştiu?
Hinzelmann nu răspunse. Scoase vătraiul din foc. Cei zece centimetri din vârf străluceau, având o culoare portocalie.
Shadow ştia că mânerul vătraiului era prea fierbinte ca să
poată fi ţinut în mână, dar lucrul ăsta nu părea să-l deranjeze pe Hinzelmann, care scormoni din nou în foc. Apoi înfipse vătraiul în jar şi-l lăsă acolo. După aceea zise:
— Ei ştiu că locuiesc într-un loc bun, iar de alte oraşe din ţara asta şi din partea asta a statului se alege praful. Asta ştiu ei.
— Şi-i meritul tău?
— Eu am grijă de oraşul ăsta. Aici nu se întâmplă decât ce vreau eu să se întâmple. Înţelegi? Nimeni nu vine aici dacă
nu vreau eu să vină. De aceea te-a trimis aici tatăl tău. Nu voia să fii în lumea largă, atrăgând atenţia asupra ta. Asta-i tot.
— Iar tu l-ai trădat.
— Nici vorbă. A fost un escroc, dar eu îmi plătesc întotdeauna datoriile.
— Nu te cred, zise Shadow.
Hinzelmann păru jignit.
— Mă ţin întotdeauna de cuvânt.
— Nu-i adevărat. Laura a venit aici. Mi-a spus că o chemase ceva, că simţise un fel de chemare. Ce zici de coincidenţa care a făcut ca Sam Black Crow şi Audrey Burton să apară aici în aceeaşi seară? Nu mai cred în coincidenţe. Sam Black Crow şi Audrey Burton. Două
persoane care ştiau cine sunt în realitate şi care mai ştiau că
mă caută nişte agenţi federali. Dacă una dădea greş, rămânea cealaltă. Iar dacă şi cealaltă eşua, cine era în drum spre Lakeside? Directorul puşcăriei în care am fost închis, care venea aici ca să pescuiască la copcă? Mama Laurei? se răsti Shadow, care se înfuriase. Voiai să plec din oraşul tău.
