Ţăranul prin prisma jocurilor rurale
Probabil că limitele conceptuale ale termenului de ţăran au reprezentat unul dintre motivele pentru care mulţi intelectuali careau analizat realităţile secolului XX au vorbit mai degrabă despremuncitori, soldaţi, revoluţionari şi imigranţi, ignorând conştientsau inconştient faptul că sub aceste reprezentări - de altfel marcante pentru acel secol - se află un tip uman cu origini în culturarurală (Frevert, Haupt, 2002). Această tendinţă de a oculta discursul direct despre ţăran, subsumându-l unor analize care se ocupă
de alte modele umane, a devenit tot mai evidentă în ultima vreme.
Mai trebuie menţionat şi că, poate mai mult decât oricare alt tipuman care a marcat istoria secolului trecut, ţăranul a fost analizatprintr-o serie de filtre ideologice care au lăsat puţin loc pentrualte viziuni concurente. Imaginea cea mai frecventă în studiilede specialitate este aceea de reprezentant al unei clase socialesubordonate, un lucrător umil al pământului sau, dimpotrivă, unreprezentant de marcă al unui anumit popor şi un păstrător altradiţiilor naţionale.
Toate aceste viziuni au împiedicat înţelegerea mai amplă a ţăranului prin prisma jocurilor, a ritualurilor pe care le practică saua poveştilor care i-au populat universul vreme de veacuri. A fostnevoie de geniul lui Mihail Bahtin pentru a observa un fapt relativsimplu: societatea ţărănească deţine un filon burlesc şi carnavalesc greu de ignorat (Bakhtin, 1984). Dar chiar şi o lucrare precumcea a lui Bahtin nu are ca subiect principal ţăranul, ci analiza universului lingvistic şi cultural din opera marelui scriitor renascentist Franc;ois Rabelais, univers care se întâmplă să aibă legătură culumea rurală. Spre deosebire de toate aceste studii, lucrarea meaîncearcă să înţeleagă omul culturii rurale prin prisma jocurilorsale. Este un demers inovator, dar, în acelaşi timp, riscant. Esteinovator pentru că priveşte dintr-un unghi complet diferit un tipuman care a constituit un teren de dispută ideologică printre intelectuali şi politicieni încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată
cu lansarea celebrei chestiuni agrare a lui Karl Kautsky (1988 [ 1899 ]).
Şi este totodată riscant pentru că, din perspectiva noii viziuni capi-32
JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
taliste şi hegemonice despre om, jocul este şi trebuie să fie apanajul copiilor, şi nu al adulţilor (Brown, 2009).
Aşadar, unul dintre obiectivele studiului de faţă este de a aduce o contribuţie la viziunea incompletă a ştiinţelor sociale cu privire la ţăran şi jocurile sale. Este vorba despre revelarea naturii ludice a omului societăţilor rurale. Din această perspectivă, ţăranul este cel care, în ciuda greutăţilor de zi cu zi, sau poate că tocmai din cauza lor, a luat adesea în derâdere viaţa şi problemele ei, ştiind să facă haz de necaz. Această perspectivă despre ţăran nu-mi apar
ţine neapărat mie ca autor. Aşa cum am menţionat în prima parte a introducerii, am avut doar privilegiul unor experienţe care m-au făcut să văd dintr-o perspectivă mai amplă lumea rurală. De fapt, ţăranul însuşi a fost autorul care s-a înfăţişat pe sine în cele mai variate şi complexe ipostaze. Este de ajuns să analizezi jocurile şi poveştile sale pentru a-i creiona un portret complex şi, totodată, plin de paradoxuri. Astfel, ţăranul poate să apară nu numai sub chipul omului urgisit de clasele exploatatoare, ci şi sub înfăţişarea lui Păcală, un naiv irecuperabil la prima vedere, dar care poate fi perceput în diverse situaţii ca nătâng sau prost de-a dreptul.
Totuşi, în definitiv, acest personaj iese învingător din toate încercările tocmai pentru că posedă un fond de înţelepciune populară
care îi permite să depăşească vicleniile şi vicisitudinile acestei lumi, ba chiar să le facă faţă cu succes printr-un fel de a fi hâtru şi o energie pozitivă nebănuită.
A doua direcţie a lucrării de faţă este opoziţia faţă de o tendinţă
aproape cimentată în economia de piaţă a capitalismului global.
Mă refer la ideea că jocul aparţine eminamente copiilor sau profesioniştilor şi că nu are şi nici nu trebuie să aibă nimic de-a face cu adulţii, cu excepţia faptului că aceştia trebuie să se numere printre consumatorii jocului (spectacole televizate sau vizionarea în direct a unor jocuri sportive) în schimbul unei sume de bani.
Acest lucru duce la eliminarea spontaneităţii şi a adevăratului spirit de joc, aşa cum bine a observat Johan Huizinga (Huizinga, 201 2 [ 1 9 3 8]). Din acest punct de vedere, volumul de faţă este o critică acidă a unui trend bine închegat al culturii capitaliste, revelând un fapt relativ simplu: chiar şi societăţi cu reguli foarte INTRODUCERE
33
