lor cu alte forme mai spectaculoase de socializare cum ar fi jocurile sportive, cele video şi reţelele sociale. Explicaţia pe care o propun este că rivalitatea dintre jocurile rurale şi sporturile modeme, jocurile video şi reţelele sociale se desfăşoară pentru acelaşi „petic de conştiinţă", pentru a folosi o metaforă. Este vorba despre acea parte a conştiinţei prin care oamenii, ca fiinţe sociale, sunt indisolubil legaţi de joc în toate formele şi expresiile sale, de la teatru la dans, de la pantomimă la concursuri, de la trucuri la jocuri logice şi jocuri violente.
Ultimul capitol al cărţii rezumă etapa finală a cercetării mele de teren, efectuată în zona Bucovinei de Nord, la Cernăuţi, în Ucraina. Urmând echipa Jocului Cerbului din comuna Heleşteni, pe care am studiat-o în toată perioada cercetării, am trecut graniţa României pentru a vedea acest grup la Festivalul Internaţional de Cultură Tradiţională - Malanca Bucovinei din oraşul Cernăuţi.
Observând îndeaproape desfăşurarea acestui festival, am observat felul în care obiceiuri rurale din Ucraina şi România au fost exotizate şi transformate în forme culturale extravagante, destinate consumului, într-un gen de festival de tip Rio de Janeiro al Europei de Est, operaţiune desfăşurată în cadrele industriei divertismentului cultural (Horkheimer, Adomo, 2012). Astfel, relaţia profundă
dintre comunităţile rurale şi mediul lor social a fost înlocuită de modelul capitalist al consumului. Cu toate acestea, liderii politici locali şi artiştii ţărani aleg să organizeze aceste concursuri pentru a pune în valoare ritualurile satelor lor pe scenele marilor oraşe precum Cemăuţiul. Ideea capitolului este că formele culturale ţărăneşti, la fel ca ţăranii înşişi care migrează din satele lor în căutarea unei vieţi mai bune, îşi părăsesc comunităţile săteşti şi devin forme de patrimoniu cultural imaterial transnaţional. În opinia mea, toate aceste procese sunt expresii ale violenţei simbolice de care vorbea Pierre Bourdieu; este vorba de o formă subtilă de agresiune, diferită de alte tipuri de violenţă prin faptul că agenţii sociali care-i sunt victime contribuie ei înşişi la promovarea acesteia (Bourdieu, Wacquant, 2004). Aceasta se întâmplă deoarece, în astfel de festivaluri destinate exclusiv consumului, formele culturale 42
JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
rurale îşi pierd semnificaţia locală pentru comunităţile rurale din care provin, devenind doar mărfuri culturale pentru turişti.
Cartea se încheie cu o postfaţă în care se prezintă ultima etapă
a muncii mele de teren, desfăşurată la sfârşitul anului 2020, dar şi cu o succintă analiză a relaţiei dintre pandemia de coronavirus şi jocurile rurale. Postfaţa conţine meditaţiile mele asupra libertăţii umane, o comparaţie între libertatea resimţită de participanţi prin purtarea măştilor ritualice în timpul diferitelor tipuri de jocuri populare şi constrângerea apăsătoare a obligaţiei de a purta măşti sanitare în timpul pandemiei globale. Capitolul se încheie cu o poziţie critică faţă de unul dintre cele mai influente studii despre jocurile umane, Les jeux et Ies hommes, al lui Roger Caillois (1958; ed.
engl. Man, Play and Games, 1961). Postfaţa critică în principal tipologia construită de sociologul francez pentru a clasifica universul jocului. Argumentul împotriva acestei abordări este că jocurile sunt imposibil de arondat anumitor categorii din cauza diversită
ţii lor extraordinare. Iar diversitatea lor coincide, în cele din urmă, cu multiplicitatea culturilor şi experienţelor dobândite de oameni de-a lungul vieţii sociale în comunităţile lor, prin interacţiunea în moduri diferite şi inclusiv prin joc.
CAPITOLUL 1
DESCOPERIREA TERENU LUI
ANTROPOLOGIC
Începutul unei noi munci de teren în antropologie Descoperirea unui teren de investigaţii antropologice pentru o nouă cercetare nu pare a fi o sarcină uşoară. În timpul întâlnirilor informale dintre antropologi, am auzit adesea colegi şi prieteni plângându-se că ar putea fi una dintre cele mai dificile sarcini chiar şi pentru un antropolog experimentat. Aceste nelinişti şi frustrări sunt uşor de înţeles pentru toţi cei care ştiu ce fel de situaţii poate dezvălui terenul antropologic. În cele mai multe cazuri, este vorba despre întâlnirea cu oameni pe care nu-i cunoşti şi cu situaţii la care nu te aştepţi, dar cărora trebuie să le faci faţă. Uneori, acest prim pas decurge fără probleme, dar adesea primul contact cu o nouă cultură şi un nou mediu social se poate transforma într-un coşmar şi poate chiar ruina o cercetare promiţătoare. Însă construirea primelor contacte pe teren este de multe ori o chestiune de noroc, iar un antropolog experimentat ştie cât de mult influenţează hazardul asemenea situaţii.
Când am început prima mea cercetare de teren ca doctorand în antropologie la Universitatea Massachusetts, Amherst, din SUA, am avut norocul să am deja opt ani de experienţă de teren în România, în principal în zonele rurale. În anii precedenţi, efectuasem deja o cercetare amplă de teren asupra culturii miniere din zona Văii Jiului, dar şi în diferite zone rurale ale României, împreună cu colegii şi prietenii mei de la asociaţia Orma Sodalitas Antropologica din Cluj-Napoca. Această mică asociaţie a fost înfiinţată în 2004 de un grup de doctoranzi şi cercetători în DESCOPERIREA TERENULUI ANTROPOLOGIC
45
domeniile antropologiei, etnologiei şi folclorului, avându-l ca lider pe Bogdan Neagota, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Catedra de Filologie.
Cu toţii eram nemulţumiţi de corupţia din sistemul universitar românesc şi de lipsa oportunităţilor de cercetare antropologică.
De asemenea, aveam toţi propriile ranchiune împotriva eternei tranziţii a României către democraţie şi economia de piaţă. Aşa am hotărât să ne unim forţele şi să ne sprijinim reciproc, în loc să
