fost abandonată într-un ungher al minţii mele. Nu cred să fi avut mai mult de cinci ani când s-a întâmplat. Era în preajma Revelionului. Îmi amintesc şi acum frumosul nostru brad de Crăciun şi perioada specială din preajma Anului Nou, când televiziunea na
ţională difuza, pentru scurt timp, emisiuni de divertisment în loc de plictisitoarea propagandă zilnică de două ore a Partidului Comunist Român. Auzind un zgomot puternic de tobe la uşa noastră, am alergat să văd ce se întâmplă. Exact atunci m-a chemat tata, să
vin să văd Capra. Mă aşteptam să văd o capră adevărată şi eram foarte curios. În schimb, am văzut ceva ce depăşea imaginaţia mea.
Era o „creatură" asemănătoare caprei, acoperită complet cu un fel de covor, cu zeci de decoraţiuni şi ciucuri coloraţi pe ea, şi cu o falcă de lemn care clămpănea după ritm. Maxilarul de lemn era învelit într-o catifea roşie, care îi dădea o aură mitică. La intervale regulate, din masca mare de lemn ieşea o limbă confecţionată dintr-un material roşu-ţipător. Am fost total hipnotizat de creatura respectivă faţă de care resimţeam simultan teamă şi atracţie. În imaginaţia mea, capra devenise o fiinţă reală, coborâtă din poveştile cu care părinţii mei mă răsfăţau aproape în fiecare seară înainte de a adormi. De aceea, când s-a apropiat capra de mine, am fugit ca un nebun în camera cealaltă.
Tata a încercat să mă încurajeze şi, luându-mă în braţe, m-a adus înapoi în hol. ,,Nu-ţi fie frică, este vecinul nostru, Ştefănel!" Într-adevăr, de sub acoperământul caprei, un adolescent cu doar zece ani mai mare decât mine, cu care mă jucam uneori, a ieşit cu faţa transpirată. În acel moment, creatura şi-a pierdut o parte din magie, dar impresia pe care a produs-o asupra mea fusese extrem de puternică, dovadă că mi-o amintesc după atâţia ani ... În memoria mea au mai rămas trupele de artişti umblând cu Capra sau Ursul pe străzile oraşului, în preajma Crăciunului şi Anului Nou. Pe atunci, nu aveam idee cum şi de ce colindau aceste cete prin Vulcan, oraşul meu natal, în preajma sărbătorilor de iarnă. Mulţi ani mai târziu, mi-am dat seama că grupurile erau alcătuite din ţăranii proletarizaţi ai oraşului, majoritatea veniţi din zona Moldovei pentru a lucra în minele de cărbuni din regiune, unde puteau câştiga mult mai mulţi bani decât lucrând în satul lor, la cooperativele agricole de 48
JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
producţie sau în oraşele învecinate. Astfel, venind în Valea Jiului, ei au adus după sine şi o parte din cultura lumii lor rurale.
Probabil că acesta a fost unul dintre motivele pentru care astfel de emisiuni de televiziune au trezit în sufletul meu de emigrant un dor şi o nostalgie profundă faţă de meleagurile natale, dar şi dorinţa de a înţelege aceste tradiţii dincolo de aparenţele ce puteau fi înşelătoare. Pe de altă parte, din experienţa mea de cameraman şi antropolog, care a văzut multe ritualuri rurale, m-am gândit că în spatele întregului serial documentaristic Zestrea românilor se afla mâna unui regizor priceput şi că realitatea de teren a satelor moldoveneşti ar putea fi complet diferită. De fapt, toate documentarele seriei pot fi privite ca un efort de patrimonializare. În acelaşi timp, efortul este construit în jurul mitologiei naţionaliste, în care ţăranii sunt concepuţi ca un rezervor de tradiţii şi spiritualitate ce vorbeşte despre „originile străvechi ale poporului român".
Satul Cucuteni, locul unde s-a filmat Jocul Cerbului, este o localitate situată la doar 2 5 de kilometri de comuna Ruginoasa, unde se desfăşura Bătălia cu bâte a mascaţilor în fiecare an, pe 31 decembrie. Ambele ritualuri de iarnă m-au fascinat şi m-au atras totodată, iar experienţa mea de antropolog mi-a spus că aş putea găsi ceva complet diferit de imaginile prezentate la televiziune dacă aş cerceta mai amănunţit şi aş avea prilejul să le dezlipesc de aura magică
pe care unii regizori talentaţi au ştiut s-o creeze. Acestea au fost gândurile mele când am hotărât să descind în zona Ruginoasa-Cucuteni pentru a analiza mai profund obiceiurile locale. Astfel, când am părăsit oraşul Boston, în decembrie 2009, pentru a mă concentra asupra acestor ritualuri de iarnă, am simţit un amestec de nerăbdare şi nelinişte înaintea întâlnirii cu un nou teren antropologic.
Pregătirile pentru descinderea pe teren
Am ajuns la Bucureşti în după-amiaza zilei de 29 decembrie. Unchiul meu m-a aşteptat la aeroport cu maşina şi apoi m-a dus la el acasă. Seara, le-am povestit lui şi mătuşii despre subiectul meu de cercetare, spunându-le că intenţionez să filmez Bătălia Mascaţilor DESCOPERIREA TERENULUI ANTROPOLOGIC
49
de la Ruginoasa în dimineaţa zilei de 3 r decembrie. Amândoi mi-au mărturisit că sunt fascinaţi de această tradiţie şi aşteaptă cu nerăbdare să urmărească ştirile despre ea. De asemenea, mi-au spus că nu pierduseră niciodată în ultimii doi ani relatările de la faţa locului. Am fost surprins să-i aud vorbind despre acest ritual ca despre „o tradiţie străveche şi foarte interesantă, deşi uneori prea violentă". Caracterizarea Bătăliei de la Ruginoasa drept „tradiţie antică" sau „milenară" mi-a amintit instantaneu de una dintre afirmaţiile lui Eric Hobsbawm: ,,Tradiţiile care par sau pretind a fi vechi sunt adesea destul de recente ca origine şi uneori inventate" (Hobsbawm, Ranger, 1992, p. r). Într-adevăr, dat fiind discursul oamenilor obişnuiţi, marcat de influenţe mass-media, precum şi nonşalanţa cu care foloseau termeni ca „vechi", ,,ancestral" sau
,,milenar" pentru a caracteriza Bătălia Mascaţilor de la Ruginoasa, priveam cu oarecare scepticism vechimea acestui ritual rural.
Pe străzile Bucureştiului, în drum dinspre aeroport, văzusem deja mulţi colindători care vesteau Noul An, îmbrăcaţi în hainele lor colorate, care săreau în ochi. Unii dintre aceşti artişti itineranţi purtau blănuri de urs, în timp ce „stăpânii lor" pocneau din bicele lungi şi foarte zgomotoase. Toţi îşi interpretau micile scenete sub ferestrele oamenilor sau chiar în faţa supermarketurilor. Am văzut oameni în balcoane aruncând colindătorilor bani vârâţi în cutii de chibrituri. Liderii cetelor luau banii mulţumindu-le, în timp ce ceilalţi membri continuau să cânte, îndreptându-se apoi spre alte ferestre şi alţi locatari. Întrebaţi de unde au venit, artiştii dădeau de obicei acelaşi răspuns: Moldova.
Ceea ce m-a frapat a fost uşurinţa în folosirea termenului „tradiţie" când dădeau explicaţii pentru a obţine bani de la trecătorii aparent bucuroşi că au ocazia să participe, măcar ca spectatori, la aceste obiceiuri. Majoritatea artiştilor itineranţi pe care i-am văzut foloseau cuvintele tradiţie, obicei şi ritual destul de indistinct atunci când vorbeau despre spectacolele lor. Pentru toţi, aceşti termeni păreau sinonime: o acţiune repetitivă, realizată după un fel de scenariu artistic specific, având rădăcini în cultura rurală.
În peisajul degringoladei postcomuniste, tradiţiile rurale erau percepute ca o oază de stabilitate într-o lume globală mobilă în 50
JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
