Când cele două grupuri de mascaţi au început să lupte faţă în faţă, bâtele lungi s-au dovedit a fi utile doar în prima fază a confruntării, când s-au aplicat primele lovituri. Imediat după, când distanţa dintre cete s-a micşorat, lupta a îmbrăcat mai degrabă aspectul unei grămezi de rugby în care oponenţii se împingeau unii pe alţii, iar cei din spate mai aplicau câte o lovitură de bâtă peste capetele colegilor, în direcţia echipei adverse. Astfel, bâtele au devenit curând inutile deoarece distanţa dintre ei era prea mică. Luptătorii au început să-şi folosească mai mult mâinile şi umerii, ţinând bâtele cu ambele mâini şi folosindu-le drept scuturi pentru a-i putea împinge mai eficient pe adversari şi, în cele din urmă, pentru a crea o breşă în grupul rival. În aceste condiţii, părea că lupta va fi câştigată
de cei capabili să împingă mai tare. Acesta s-a dovedit a fi grupul Delenilor, compus din mai mulţi oameni, majoritatea nemascaţi, şi care puteau astfel să-şi vadă mai bine rivalii într-o încăierare atât de haotică. În cele din urmă, au reuşit să împingă grupul advers din ce în ce mai mult, ca într-un meci de rugby. După două-trei minute, flancurile Vălenilor au început să cedeze, unii luptători Deleni înaintând treptat dinspre margini; au creat o breşă în ceata Vălenilor, împingându-i apoi unul câte unul în mormanele de zăpadă de pe marginea drumului. Grămada Vălenilor a slăbit încet
încet, nemaisperând că vor câştiga bătălia. Şi atunci au început s-o ia la sănătoasa, lăsându-şi bâtele şi uneori chiar şi măştile în urmă, pe care câştigătorii le luau pe post de trofee. În ciuda aparenţelor, nimeni n-a fost grav rănit, cum am fost tentat să cred, cu excepţia unui Vălean care-şi pierduse masca în timpul luptei, fiind lovit în cap cu o bâtă şi cerând apoi îngrijiri din partea unui echipaj al ambulanţei.
Pe măsură ce Vălenii fugeau înspre centrul comunei, urmăriţi de adversari, întreaga mulţime s-a mişcat în aceeaşi direcţie, spre piaţa cu cele două cârciumi. Am observat că, imediat după bătălie, unii săteni din Vale deveniseră foarte zgomotoşi, învinovăţindu-l pe şeful Poliţiei că regulile nu fuseseră respectate! Atunci, am fost aproape sigur că poliţiştii vor fi atacaţi şi că va începe imediat o nouă luptă. Din fericire, nu s-a întâmplat aşa ceva. Un grup de jandarmi au ajuns în apropiere şi au intimidat, prin simpla prezenţa, DESCOPERIREA TERENULUI ANTROPOLOGIC
61
alaiul de localnici furioşi. Totuşi, unii săteni din echipa învinsă
au început să-şi verse furia înfrângerii spre cei din jur. Înainte să
ne dăm seama ce se-ntâmplă, următorii acuzaţi au fost reporterii, iar un grup gălăgios a început să strige cu furie:
- Cameramanii n-ar fi trebuit să filmeze lupta!
În acel moment, eram convins că, dacă poliţiştii n-ar fi fost prezenţi la faţa locului, ni s-ar fi administrat o pedeapsă straşnică.
Acest comportament era similar cu un fenomen la care asistasem după meciurile de fotbal, când fanii furioşi de înfrângere îşi revărsau furia asupra trecătorilor nevinovaţi de pe stradă, a autoturismelor sau a vitrinelor din apropiere. M-am întrebat atunci: care este relaţia dintre această tradiţie şi violenţa pe care a generat-o? Era o întrebare dificilă, al cărei răspuns nu puteam să-l aflu atât de repede.
Se părea că bătălia avea funcţia de a restructura unele relaţii de putere din localitate şi de a da mai mult prestigiu învingătorilor. Mi-am confirmat această ipoteză când am asistat la sărbătorirea victoriei, într-un bar din centrul comunei. Fete de 15-20 ani, vizibil încântate, veneau să facă poze cu câştigătorii; sătenii îi lăudau pe câştigători şi le ofereau câte un rând de bere, şi chiar proprietarul cârciumii le-a dăruit două navete de bere învingătorilor.
După încheierea ritualului, mulţi oameni se îndreptaseră spre casele lor, pe jos sau în maşină; la fel şi cameramanii/reporterii de la diverse posturi de televiziune. Nici un străin nu părea să fie interesat de ceea ce se întâmplă după bătălie. În mod surprinzător, nu am văzut nici o echipă de televiziune intervievând câştigătorii sau învinşii ori filmând atmosfera din cârciumă. Se părea că toate acele lucruri erau relevante doar pentru noi, antropologii. Am înţeles că, pentru majoritatea celor din afara localităţii, era un simplu spectacol asemănător unui meci de fotbal sau rugby. Totuşi, nu toţi oamenii pe care i-am întâlnit păreau să se bucure de luptă. Am auzit câteva femei din localitate plângându-se că bătălia e cel mai prostesc lucru pe care l-ar fi putut inventa localnicii.
Mai târziu, un bătrân cu care am stat de vorbă mi-a spus că bătălia a devenit mai violentă în anii de după revoluţia din 1989 şi că pe vremuri, în tinereţea lui, nu se foloseau bâte, ci bice, iar luptătorii nu jucau murdar.
62 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
După discuţia cu bătrânul, m-am gândit la importanţa massmedia şi a videoclipurilor YouTube în modelarea acestei bătălii.
Au influenţat cumva această tradiţie şi desfăşurarea ei în ultimii ani? De ce au fost localnicii ambivalenţi faţă de presă şi de ce au avut uneori sentimente contradictorii cu privire la cameramani?
Cum anume influenţaseră turiştii, prin prezenţa lor, această bătălie? Ştiind deja câteva lucruri despre acest obicei şi observând toate influenţele externe, mă întrebam dacă lupta mai putea fi numită moştenire culturală sau era, mai degrabă, o tradiţie inventată foarte recent.
De obicei, ritualurile rurale pe care le cercetasem în trecut erau evenimente comunitare cu semnificaţie locală care nu treceau de graniţele respectivei comunităţi. În ultimii ani, multe ritualuri au fost filmate tot mai frecvent de echipe de televiziune care le-au promovat dincolo de graniţele comunităţii respective. În plus, festivalurile de folclor locale, organizate de tot mai mulţi lideri politici din oraşe mai mici sau mai mari în timpul sărbătorilor de iarnă, au contribuit la promovarea acestor tradiţii dincolo de satele în care au luat fiinţă. În general, difuzarea tradiţiilor la TV
generează audienţă ridicată, fiind învăluite într-o viziune romantico-naţionalistă care are trecere mai ales la muncitorimea formată în perioada comunistă şi puternic îndoctrinată cu germenii propagandei naţionalist-comuniste. Într-adevăr, toate aceste emisiuni au promovat tot mai mult ideea de moştenire culturală şi sentimentul de apartenenţă la o comunitate, împreună cu o formă
de mitologie naţionalistă. Cu toate acestea, Confruntarea de la Ruginoasa nu părea să se încadreze în tiparele tocmai enumerate, generând mai multe controverse şi discuţii contradictorii decât orice alte obiceiuri rurale din România. Şi totuşi, mai mult decât alte tradiţii, ea genera o audienţă numeroasă, poate şi datorită caracterului controversat.
Sărbătorirea victoriei în barul din centrul Ruginoasei a durat aproximativ două ore. Între timp, chiar şi localnicii au început să plece în grupuri de câte doi-trei, în cârciumă mai zăbovind doar câţiva clienţi după retragerea luptătorilor. Într-un final, ne-am hotărât să plecăm şi noi. Mi-am încercat norocul şi l-am sunat pe DESCOPERI REA TERENULUI ANTROPOLOGIC
