lucruri de pe altă lume. De-atunci n-am mai văzut aşa viaţă bogată
lipsită de griji, frumoasă şi plină. Mi-aduc aminte de femeia proprietarului, care avea ampiruri făcute numai din dantelă. Peste câtva timp familia aceea s-a dus la băi la Odesa, iar eu am rămas cu copiii şi cu o doamnă (rudă a lor) care avea două fete cam de 14-16 ani. Acum era linişte. De fete nu m-am amorezat - pentru că inima mi-era deja ... dată! Voi spune pe urmă cum şi cui. După
ce au venit de la Odesa la sfârşitul lui august, mi-au dat 60 franci, un ... caş mare şi m-au pus în trăsura lor boierească şi am intrat în Roman picior peste picior" (!brăileanu, 1966, p. 256).
De atunci, Heleşteniul a trecut prin două războaie mondiale.
Cel de-al Doilea Război Mondial, în special, a transformat vechiul palat al familiei de boieri armeni Goilav într-o grămadă de moloz, apoi s-a ridicat o linie de fortificaţii cu cazemate (distruse la sfâr
şitul războiului de armata rusă) ale căror ruine se remarcă şi acum, dar care poate fi uşor confundată cu un şanţ de irigaţie devenit nefuncţional. Palatul pare să existe azi doar în amintirile sătenilor mai în vârstă, care vorbesc despre „uriaşul crocodil împăiat din sala mare de la intrare" şi de „păunii care se plimbau alene prin parcul cu fântână arteziană şi cu lac în mijloc". Între timp, satul a trecut prin comunism, iar familia de boieri armeni, consideraţi chiaburi, deci parte a clasei exploatatoare, a dispărut din sat fără
urmă, la fel ca şi palatul care ar fi putut aminti cuiva de prezenţa lor pe acest pământ. Doar câteva fotografii realizate de George Goilav, pasionat de arta fotografică şi fiu al moşierului Ariton Goilav, au rămas drept mărturie. Dar aceste fotografii rămân uitate în paginile unei reviste obscure, expusă doar în mica bibliotecă ascunsă în spatele căminului cultural din centrul comunei.
Pe de altă parte, urmele celui de-al Doilea Război Mondial ar putea fi mai uşor remarcate pentru un turist care s-ar aventura prin această comună, situată relativ departe de principalele drumuri judeţene şi naţionale, şi ar avea curiozitatea să împartă două
vorbe cu localnicii. Spre deosebire de alte sate româneşti, Heleşteni a fost complet distrus de armata română la sfârşitul războiului „pentru a oferi vizibilitate artileriei române grupate în spatele liniei fortificate care traversa satul". Povestea evacuării întregii COMUNA H ELEŞTENI DIN MOLDOVA ŞI JOCURILE RURALE
85
populaţii a comunei în satul Băceşti din judeţul Vaslui, la 70 de kilometri depărtare, urmată de distrugerea satului şi apoi reconstrucţia lui în perioada de după al Doilea Război Mondial, sunt lucruri ale căror urme se văd, mult mai mult decât în arhitectura satului, în inimile locuitorilor mai în vârstă. Chiar şi în prezent, ei sunt gata să vorbească ore în şir despre „perioada tulbure a dislocării" şi întoarcerea, un an mai târziu, în satul natal unde „buruienile crescuseră mai înalte decât casa, dar casele însele nu mai erau nicăieri". Doar o clădire veche a supravieţuit din vechiul sat Heleşteni: biserica ridicată de nobilul Mihail Sturdza în 1870 (Lahovari, Brătianu, Tocilescu, 1899). Această clădire este singura pe care armata română nu a distrus-o „de frica pedepsei lui Dumnezeu", după spusele bătrânilor satului. Crucea ei îndoită de pe cupolă a rămas mărturie a luptelor de artilerie dintre armata română
şi armata rusă din vara tumultuoasă a anului 1944.
Astăzi, la Heleşteni există puţine mărturii vizibile care ar putea aminti unui turist de ocazie despre secolele de istorie care au marcat această zonă: o piatră funerară medievală din satul Movileni, unde zăcea pe jumătate îngropată pe un teren agricol, adusă
recent în curtea primăriei, plus câteva situri arheologice neolitice de tip Cucuteni, toate marcate doar pe hărţile arheologilor şi prea puţin promovate în scop comercial. Toate acestea ar putea trece cu uşurinţă neobservate de cineva care s-ar abate din greşeală
prin comuna Heleşteni.
Dar există ceva fascinant în Heleşteni, ceva care, deşi nu ar atrage imediat privirile unui călător străin, ar rămâne totuşi memorabil pentru oricine ar vizita satul, mai ales dacă ar avea ocazia să rămână aici pentru mai mult de câteva zile. Mă gândesc la tradiţiile orale ale comunei, ritualurile de iarnă care sunt practicate de întreaga comunitate şi devin vizibile mai ales în perioada sărbătorilor de iarnă. Dacă, în acele zile de decembrie, un călător ar trece prin localitate, ar fi surprins să vadă zeci de mascaţi pe drum, personaje îmbrăcate în cerbi, capre, struţi, urşi, căiuţi, dar purtând şi măşti urâte de Halloween. Majoritatea participanţilor atrag atenţia asupra lor nu numai prin costumele şi măştile viu colorate, ci şi prin zgomotele produse de clopotele din jurul taliei care 86 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
fac multă zarvă şi se aud de la mare depărtare. Asta cu atât mai mult cu cât mascaţii dansează tot timpul, iar clopotele se agită în mişcările lor sacadate. Alaiurile de mascaţi merg din casă în casă
şi anunţă venirea Anului Nou, iar gospodarii le întâmpină cu vin, prăjituri şi bani. Toate acestea nu ar fi posibile dacă la Heleşteni comunitatea nu ar fi coezivă încă şi puternic ataşată de propriile valori, aşa cum rar se mai poate vedea în alte sate româneşti.
Aceste ritualuri nu numai că pot fi văzute pe străzile comunei la sfârşitul anului, dar sunt şi parte integrantă din identitatea locuitorilor, convinşi de natura lor arhaică şi de faptul că ele s-au transmis din generaţie în generaţie într-o formă nealterată, din vremuri imemoriale până în prezent. De aceea am vrut să aflu mai multe despre trecutul localităţii şi despre felul cum obiceiurile locale s-au transformat de-a lungul timpului în relaţie cu realităţile sociale, politice şi economice ale zonei Iaşiului.
Trecutul Heleşteniului şi al jocurilor sale cu măşti Analiza arhivelor cu privire la Heleşteni şi împrejurimile sale arată că originea satelor de pe teritoriul de astăzi al comunei datează de la începutul secolului al XVII-lea. Înainte de această perioadă, populaţia localităţii era extrem de redusă, doar câteva cătune, iar referinţele documentare sunt foarte rare. Secolul al XVII-lea este şi contextul în care am descoperit primele menţionări despre jocurile rurale din zonă. Un astfel de document este cel publicat de istoricul Nicolae Iorga şi relatează o întâmplare din 28
decembrie 1656, de pe vremea domnitorului Gheorghe Ştefan, cel care i-a urmat la tron lui Vasile Lupu. Documentul este, de fapt, scrisoarea unui ambasador suedez pe nume Welling, venit într-o misiune diplomatică la Iaşi împreună cu secretarul său, Hildebrandt, pentru a-l întâlni pe domnitorul Gheorghe Ştefan. Acest domnitor este înfăţişat ca fiind „creştin şi blând", dar îngrijorat cu privire la „primejdiile care-i ameninţau ţara". Primejdiile sunt revelate în însuşi textul scrisorii, unde se mărturiseşte că ambasadorul suedez şi alaiul său sunt întâmpinaţi de un boier trimis de COMUNA H ELEŞTEN I DIN MOLDOVA ŞI JOCURILE RURALE
87
