Se pare că acest scenariu s-a repetat mereu de-a lungul istoriei.
Avem informaţii mai precise despre astfel de relaţii din vremuri mai recente decât cele prezentate de Graeber şi Drace-Francis în lucrările lor. Vorbind despre perioada medievală, George Dalton, un antropolog cunoscut în domeniul antropologiei economice, subliniază că: ,,În Europa medievală, ţăranii erau inferiori din punct de vedere juridic, politic, social şi economic. Subordonarea structurată a ţăranilor faţă de alte clase sociale a fost exprimată în multe feluri, de jure şi de facto, de la restricţii asupra migraţiei lor până la restricţii somptuare privind tipurile de arme, îmbrăcăminte şi podoabe pe care le puteau purta şi folosi şi alimentele pe care le puteau consuma în mod legal" (Dalton, 1971, p. 391).
Şi mai recent, în secolul al XIX-lea, aceste stereotipii şi-au găsit un vehicul propice în opera lui Marx, gânditorul care a răspândit câteva dintre cele mai prevalente reprezentări negative despre ţărani şi modul lor de organizare. Un pasaj binecunoscut despre ţărani provine din lucrarea Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte: Ţăranii micii proprietăţi agricole formează o masă vastă ai cărei membri trăiesc în condiţii similare, dar fără a intra în relaţii complicate între ei.
Modul lor de producţie îi izolează unul de celălalt în loc să-i apropie în relaţii de cooperare mutuală. Izolarea este sporită de infrastructura proastă a Franţei şi de sărăcia ţăranilor. Domeniul lor de producţie, mica proprietate agrară nu admite diviziunea muncii în cultivarea sa, nici o aplicare a ştiinţei şi, prin urmare, nici o diversificare a dezvoltării, nici o varietate de talent şi nici o bogăţie de relaţii sociale. Fiecare familie de ţărani este aproape autosuficientă; ea însăşi produce în mod direct cea mai mare parte a consumului său şi, astfel, îşi dobândeşte mijloacele de viaţă mai mult prin schimbul cu natura decât prin relaţiile cu societatea. Mica proprietate agricolă, ţăranul şi familia lui; alături de ei, o altă gospodărie, un alt ţăran şi o altă familie. Câteva zeci dintre acestea alcătuiesc un sat, iar câteva zeci de sate alcătuiesc un comitat.
În acest fel, marea masă a naţiunii franceze se formează prin simpla adăugare a unei unităţi în plus, la fel cum cartofii dintr-un sac formează
un sac de cartofi. În măsura în care milioane de familii trăiesc în condi
ţii economice de existenţă care separă modul lor de viaţă, interesele şi cultura lor de cele ale altor clase şi le pun în opoziţie ostilă faţă de acestea din urmă, ele formează o clasă. Totuşi, în măsura în care există doar o interconexiune locală între aceşti mici producători agricoli, iar iden-236 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
titatea intereselor lor nu naşte nici o comunitate, nici o legătură naţională şi nici o organizaţie politică între aceştia, ei nu formează o clasă.
Prin urmare, ei sunt incapabili să-şi impună interesul de clasă în nume propriu, fie prin intermediul unui parlament, fie prin intermediul unei legi (Marx, 1954 [1 852]).
În ciuda acestei poziţii ambivalente faţă de ţărani, Marx a influenţat o întreagă generaţie de gânditori care au scris despre această
clasă. Majoritatea autorilor marxişti au preluat din opera sociologului german doar ideea de exploatare, iar unii dintre ei şi-au construit întreaga carieră scriind lucrări despre destinul nefericit al acestei clase exploatate. Avântul comunismului în secolul XX, în special, a creat o întreagă literatură în care ţăranii aveau un loc privilegiat în ideologia comunistă, fiind priviţi exclusiv din perspectiva exploatării de clasă. Sub aceste auspicii, s-au produs o serie de lucrări a căror natură propagandistică a devenit uşor de recunoscut, în timp ce adevărul despre ţărani era din ce în ce mai greu de distins de „supa" ideologică a tuturor acestor scrieri.
Ca locuitor al României, o ţară în care ideologia Partidului Comunist s-a simţit în toate aspectele vieţii publice mai ales după
1947, am fost expus încă din şcoala primară la astfel de scrieri despre ţărani. Majoritatea povestirilor din manuale se bazau pe pilde elocvente despre munca şi traiul oamenilor într-o societate socialistă. Pe lângă acestea, manualele conţineau acuze la adresa societăţii burgheze, dar şi pilde moralizatoare despre burghezie, care a fost răsturnată odată cu venirea la putere a comunismului.
Una dintre aceste scrieri mi-a rămas multă vreme în minte. Este vorba de nuvela Plăvanii din manualul de lectură pentru clasa a IV-a din anii '80. Firul acestei naraţiuni e simplu: un şir de care ţărăneşti trase de boi se întorc de la moşia boierului de unde îşi luaseră partea lor de porumb dijmuit. Ghinionul face ca toate acestea să se întâmple într-o zi ploioasă de toamnă, când drumul spre sat se transformase într-o clisă ca laptele bătut. La coada şirului, un ţăran sărac, pe nume Mihai, înaintează alene cu boii lui mici. La un moment dat, carul se împotmoleşte în noroi. Ţăranul încearcă mai întâi să împingă căruţa, apoi să lovească animalele cu biciul în speranţa că se vor urni din loc. Însă toate acestea sunt COMUNITĂŢILE RURALE CUTUMIARE ŞI SISTEMUL LOR DE VALORI 237
în zadar. Boii sunt prea mici, iar noroiul prea gros. Nuvela se încheie cu o imagine impresionantă. Ud de ploaie şi oripilat de traiul său nedrept, ţăranul îşi îmbrăţişează boii într-un moment de tandreţe şi duioşie, oferindu-le în acelaşi timp câţiva ştiuleţi de porumb din recolta pe care o realizaseră împreună. ,,Lacrimile şi sărăcia ne unesc. Mă duc să caut alţi boi, să vie să vă ajute! Mâncaţi!
Voi l-aţi arat, voi cădeaţi pe brazde pentru el ca şi acum!. .. Să-l împărţim! Şi când l-am sfârşi, om muri cu toţii!. .. " (Vissarion, 1987).
Morala acestui gen de povestiri este simplă: ţăranii exploataţi de boieri sunt aduşi la stadiul de animalitate. Astfel, moartea este văzută ca ultimă soluţie pentru a pune capăt suferinţei din viaţa unui ţăran de rând, sărac şi oropsit. Deşi nuvela scrisă de I.C. Vissarion m-a impresionat profund la vârsta de zece ani, ştiam de la părinţii mei, dar mai ales de la posturi de radio precum Vocea Americii şi Europa Liberă, pe care familia mea le asculta frecvent în anii '80, că discursul oficial conţinea o doză mare de propagandă, iar multe dintre textele manualelor şcolare ar trebui considerate mai mult invenţii ale ideologiei comuniste decât poveşti adevărate. Mai târziu, după 1989, ca doctorand şi imigrant în America, studiind astfel de teme în detaliu, aveam să aflu că acest gen de poveşti ţărăneşti nu sunt neapărat false. Spre exemplu, povestea de mai sus fusese scrisă de I.C. Vissarion, participant activ la răscoala din 1907, personalitate cu rădăcini adânci în lumea rurală şi care a lăsat o adevărată frescă a satului Costeştii din Vale, unde s-a născut şi şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii.
Aşadar, aveam să-mi dau seama mult mai târziu, problema cu acest tip de texte de inspiraţie marxistă despre ţărani nu era neapărat falsitatea, ci incompletitudinea lor. Fiind cercetător al lumii rurale, am simţit mereu că e ceva în neregulă cu acest gen de peisaj zugrăvit doar în culori obscure în care viaţa se desfăşoară, încet şi uniform, fără schimbări radicale şi fără nici o urmă de bucurie.
