Am găsit câteva explicaţii nu citind mai multă literatură marxistă, ci făcând cercetări în domeniul Studiilor asupra jocului: Imaginaţi-vă o lume fără flirt, fără reverii, fără comedie, fără ironie. O
astfel de lume ar fi un loc destul de sumbru de trăit. Într-un sens larg, 238 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
jocul este ceea ce îi face pe oameni să transceandă condiţia mundană.
Uneori am comparat jocul cu oxigenul - el este peste tot în jurul nostru, dar trece în mare parte neobservat sau neapreciat până când lipseşte.
(Brown, Vaughan, 2oro, p. 6)
În acest scurt paragraf şi în altele care conţineau idei asemănătoare, am găsit cheia dilemei mele. Se pare că o multitudine de mari gânditori au fost captivaţi de peisajul exploatării clasei ţărăneşti de către boieri şi moşieri, omiţând să observe un fapt relativ simplu: chiar şi o clasă exploatată şi sărăcită precum ţăranii trebuie să fi avut, cel puţin ocazional, acces la joc, ironie, glumă, teatru, flirt, reverie şi comedie. Or toate acestea le-am găsit în jocurile lor rurale. De fapt, istoria acestor jocuri rurale merge mână în mână cu istoria comunităţilor ţărăneşti, fiind o expresie a sistemului de valori al ţăranilor. Ca un pergament vechi ce se deschide în faţa celui care ştie să-l citească, istoria jocurilor rurale ne vorbeşte despre devalorizarea ţăranilor de către clasele exploatatoare, despre relaţiile lor cu outsiderii, despre percepţia lor asupra lumii şi vieţii, dar şi despre modul în care problemele şi dificultăţile lor cotidiene pot fi depăşite prin joc, dans, ironie şi teatru.
Toate aceste expresii ale libertăţii umane sunt întruchipate de comunităţile ţărăneşti în jocurile rurale. Acesta ar putea fi motivul pentru care jocurile au întâmpinat o opoziţie ecleziastică
dură (Chambers, 1969 [1933]), iar autorităţile bisericeşti creştine au încercat să le suprime pe parcursul întregului Ev Mediu. Ca dovadă, avem o serie de documente emise de Biserică în vederea eliminării jocurilor cu măşti (Du Cange, 1678) (vezi Anexa IV).
Că jocurile rurale reprezintă o lume a ironiei, persiflării, dansului, teatrului şi deghizării, cu reguli diferite de cele ale vieţii cotidiene, este o realitate pe care am descoperit-o nu numai în texte ale unor autori străini, ci şi din cele mai vechi documente autohtone despre jocurile cu măşti de pe teritoriul României. În capitolul 2, am menţionat deja documentul privind vizita memorabilă a ambasadorului suedez Welling la Iaşi, capitala Moldovei, în 1656, când acesta descrie Jocul Caprei ca pe un teatru care înfă
ţişează o scenă de vânătoare. De asemenea, am vorbit despre lucrarea din 1673 a mitropolitului Moldovei, Dosoftei, care descrie COMUN ITĂŢILE RURALE CUTUMIARE ŞI SISTEMUL LOR DE VALORI 239
costumele din piei de animale pe care le purtau personajele Jocului Caprei şi caracterul zglobiu al personajului principal, capra.
Dar cea mai relevantă descriere a acestei piese îi aparţine lui Dimitrie Cantemir, care, în 1714, oferă cea mai detaliată portretizare a unui Joc al Caprei, a costumului purtat de jucători şi a scopului piesei. Este una dintre primele mărturii care prezintă jocul rural ca pe o ironie sarcastică îndreptată împotriva ocupaţiei turceşti.
În plus, unul dintre actori este înfăţişat purtând costumul frumos decorat, specific acestui ritual, ascunzându-i complet faţa şi corpul interpretului de capră. Mai mult, Cantemir vorbeşte şi despre succesul extraordinar al piesei, ca dovadă că foarte multă lume îi urmăreşte pe jucători prin tot satul.
Aceste reprezentări s-au perpetuat de-a lungul timpului şi unele dintre ele pot fi identificate şi astăzi. În timpul cercetărilor mele din 2009-2020, am identificat în Jocul Caprei din satul Blăgeşti, localitate din apropierea comunei Ruginoasa, personajul numit Turcul. Acesta era îmbrăcat în haine turceşti, reprezentând clar o mărturie a dominaţiei otomane asupra teritoriului Moldovei, din secolul al xv-lea până în 1877. Şi în Jocul Cerbului există
personaje precum evreul, grecul şi ţiganul, figuri care nu aparţineau lumii satelor şi sistemului său de valori, ci doar interferau cu el în scopuri comerciale. Cu toate acestea, relaţiile comerciale erau adesea tensionate. De aceea, artiştii populari au privit aceste grupuri etnice cu ochi critici şi le-au evidenţiat trăsăturile negative, mai ales prin sarcasm şi satiră.
În capitolul anterior, am menţionat şi personajul numit Arnăutul, prezent în jocul rural Malanca. Arnăuţii erau mercenari de origine albaneză, îmbrăcaţi în uniforme specifice, cu nasturi cusuţi în diagonală pe piept şi spate, angajaţi de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la curtea sa, şi prezenţi inclusiv în palatul de la Ruginoasa. Am observat încă de la început o asemănare simbolică
între acest personaj al Malăncii de la Ruginoasa şi Cultul Cargoului. În Cultul Cargoului, câţiva membri ai societăţilor tribale din Melanesia şi Noua Guinee practicau un fel de imitaţie ritualică a comportamentelor stereotipe ale membrilor societăţilor coloniale mai dezvoltate tehnologic, în special marşurile militare. Aceste 240 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
ritualuri erau practicate de melanezieni pentru a convinge entităţile supranaturale în care credeau să aducă bunăstarea de care se bucurau colonialiştii europeni şi peste membrii tribului băştinaş respectiv. Probabil că nu vom şti niciodată sensul iniţial al creării uniformelor de arnăuţi albanezi în Malancă. Totuşi, e de presupus că purtarea uniformelor mercenarilor cu un statut social înalt în timpul ritualului Malăncii dădea jucătorilor-actori un sentiment de mândrie şi superioritate şi chiar le putea inspira credinţa că vor reuşi cândva să acceadă la acel statut. Presupunerea se bazează pe faptul că Arnăutul are rolul cel mai important în Malanca de la Ruginoasa. El este şi comandantul Malăncii, deci personajul cu cel mai înalt statut din piesă.
Însă documentul în care am găsit cea mai elocventă expresie a relaţiilor tensionate dintre ţărani şi clasele supraordonate, inclusiv micii negustori de la sat, au fost versurile descântecului rostite de vrăjitor în Jocul Cerbului, în special cele culese din satele comunei Heleşteni în anii '70 de folcloristul Ion H. Ciubotaru (vezi Anexa I). De o complexitate extraordinară, aceste versuri vorbesc nu numai despre relaţiile dintre ţărănime şi alte clase sociale, ci şi despre sărăcia şi neajunsurile ţăranilor. Nu în ultimul rând, vorbesc despre posibilitatea de a depăşi limitele lumii înguste prin persuasiune şi ironie. De exemplu, realităţile expuse în Jocul Cerbului, printre care boala, decrepitudinea, sărăcia, dificultăţile de pe piaţa căsătoriei, relaţiile etnice tensionate şi presiunea pieţei economice externe asupra modului de producţie rural, au reprezentat probleme cu care ţăranii s-au confruntat în mod regulat (vezi Wolf, 1966). Satirizarea tuturor acestor realităţi la sfârşitul anului era o modalitate de a le transcende şi, în acelaşi timp, o manieră de a aborda simbolic conflictele şi tensiunile cu clasele supraordonate, realităţi aflate dincolo de controlul fragilei lumi ţărăneşti. Chiar şi şoptirea tuturor acestor lucruri la urechea unui animal sălbatic reprezintă o parodie şi o critică la adresa liderilor politici sau a boierilor, care nu au plecat urechea la problemele ţăranilor. Această interpretare este întărită de pasaje din descântecul vrăjitorului care vorbesc despre sărăcia profundă a comunităţilor rurale, într-un mod autoironic şi hâtru: ,,Pusei traista-n cui, COMUNITĂŢILE RURALE CUTUMIARE ŞI SISTEMUL LOR DE VALORI 241
