U l t i m e l e t r e i s e c o l e
291
timp cu cerul. 1 Blemmydes nu este, deci, un aristotelic, cum se spune deseori, ci, ca neoplatonic, caută să realizeze o sinteză Între Platon şi Aristotel În interiorul gândirii creştine. Ca şi Psellos, fără a-l egala desigur, a fost interesat de mai multe ştiinţe şi a compus mai multe tratate de medicină, două manuale şcolare de geografie, unul de transformare a materiei În aur, lipsit de orice ocultism şi multe alte opere.
Totuşi, opera căreia Blemmydes pare a-i fi consacrat viaţa nu este ştiinţa, nici filosofia, ci Învăţământul. Dezamăgit de oamenii din politică şi de cei din Biserică, el s-a retras Într-o mănăstire şi avut ideea de a lucra la îmbunătăţirea omului prin formarea de caractere. S-a dorit un educator. Crezând că nici familia şi nici societatea nu au importanţa pe care o are Statul În educarea oamenilor, el Încearcă, mai Întâi, să portretizeze suveranul ideal care, În fruntea Statului, va acţiona În scopul Înnoirii lumii bizantine.
Puterea imperială şi filosofia, spune el, sunt foarte Înrudite; ambele sunt imaginea Imperiului divin, una În fruntea demnităţilor, alta În fruntea artelor şi a ştiinţelor. 2 Dacă ele coincid Într-o singură
persoană, atunci se obţine idealul. Împăratul devine, astfel, un adevărat Dumnezeu pe pământ; cunoscând totul şi pe toţi, el are grijă fără dificultate de supuşii lui.3 Este de la sine Înţeles că Împăratul trebuie, mai înainte de toate, să se stăpânească pe sine Însuşi şi doar apoi să conducă poporul. 4 Podoaba lui cea mai de preţ va fi adevărul care, asemenea unui magnet, va atrage spre el pe toată
lumea. 5 Împăratul nu va avea nimic al său;6 el va lua din bunurile comune ceea ce are nevoie. Va considera, astfel, bunurile celorlalţi ca bunuri comune şi va veghea ca toţi să păstreze În siguranţă
bunurile proprii, ajutându-se reciproc pentru binele comun, ca şi
1 Jbid., 1224 CD.
2 P. G., 142, 689 A.
3 Ibid., 689 B.
4 Ibid., 613 D.
5 Jbid., 633 D.
6 Ibid., 613 A.
292
BASILE TATAKIS
cum ar forma toţi un singur trup. Acesta este esenţialul tratatului său Statuia imperială, pe care i l-a Închinat Împăratului Teodor II Lascaris, fostul lui elev, el Însuşi filosof. Într-un alt tratat intitulat Despre virtute şi ascezd, el îşi expune În mod sistematic ideile morale şi pedagogice. Crezand că legea naturală seamănă cu legea scrisă, el adoptă modul de a gmdi al filosofilor, cel al lui Aristotel în special de această dată, pentru a fundamenta mai bine morala creştină În care introduce virtuţile greceşti. Blemmydes este un optimist, el crede În posibilitatea formării oamenilor, fiinţe raţionale, dat fiind că scopul educaţiei nu este altul dedt înlocuirea dorinţei iraţionale cu voinţa morală, rod al cunoaşterii şi al judecăţii.1 U rmandu-1 pe Aristotel, el admite că ceea ce contribuie cel mai mult la obţinerea virtuţilor este exerciţiul constant, ce creează
deprinderea, obişnuinţa virtuţii.2Aspidnd la supunerea voluntară, el are grijă să lege libertatea de autoritate, fără a dezaproba folosirea forţei şi a pedepselor. Căci, dat fiind că, după exemplul creştinismului, greşeala comisă nu este fapta proprie omului care o comite, ci a unui principiu rău care-l Împinge pe om către ea, nu persoana umană este pedepsită, ci principiul cel rău. 3 Blemmydes este În general un frumos exemplu al progresului pe care lumea bizantină îl face pentru a asimila moştenirea greacă; asimilarea, după cum vedem, este departe de a fi servilă.
I\
1n acelaşi spirit ca Blemmydes, Gheorghe Akropolites, elevul lui, îl numeşte pe Împărat tutorele care trebuie să vegheze la binele tuturor.4 Gmdirea politică se dezvoltă din ce în ce mai mult spre teoria despotismului luminat, pe care Lascarizii, mai ales Ioan Vatatzes şi fiul lui, Teodor, au vrut să-l concretizeze. Ca istoric, Akropolites susţine un principiu care merită menţionat.
Istoricul, spune el, nu trebuie să scrie nimic sub dominaţia urii sau a bunăvoinţei, a invidiei sau a dragostei. Salvarea de la uitare 1 De la vertu et de l'ascese, 123, 25 ; De l'âme, 37 şi urm.
2 Jbid., .128, 29-32.
3 P. G., 142, 592 D.
4 Ed. A. Heisenberg, 1903, II, 27-29.
U l t i m e l e t r e i s e c o l e
293
a faptelor istorice, bune sau rele, iată unicul lui scop.1Analele lui conţin, Într-adevăr, o expunere veridică. Pe de altă parte, Înălţimea cugetărilor şi a acestor consideraţii morale din cele două tratate ale sale despre Purcederea Duhului Sfânt fac din el un personaj de înaltă valoare. După el, baza reconcilierii nu putea fi reprezentată ded.t de principiile comune ale moralei.
Mai bine decât Blemmydes şi Gheorghe Akropolites, profesorii săi, Teodor II Lascaris, Împăratul de Niceea (1254-1258), Întrupează aspiraţiile umaniste ale timpului său. Hrănit de elenism şi de clasicism, este profund emoţionat la vederea monumentelor antice şi a ruinelor din Pergam, pe care a ştiut să le descrie Într-un mod admirabil Într-o scrisoare.2 El s-a dovedit, ca tatăl său, Ioan Vatatzes, un veritabil protector al literaturii şi al ştiinţelor şi a Înţeles foarte bine puterea pe care o reprezintă pentru Stat cultura intelectuală. Acţiunile, ca şi ideile sale personale despre rolul educaţiei şi al formării Împăratului3, fac să vedem în el un adept al absolutismului luminat.4 Sintagmele care i se atribuie, de tipul: figură curioasă,5
replică răsăriteană a marelui său contemporan Frederic II,6 arată
că trebuie căutat la el ceva personal şi nou; el este, Într-adevăr, un prim model al acestei noi umanităţi care, comună În trăsăturile sale generale, se formează În Răsăritul grec şi În Apusul latin. Poet religios şi teolog, Teodor Lascaris este şi un filosof care dispune de vaste cu�oştinţe În domeniul ştiinţelor fizice şi matematice.
In ale sale Şase discursuri despre comuniunea naturală se revelează o gândire filosofică foarte curajoasă şi profundă, deşi uneori obscură. Interpolările ulterioare îi oferă expunerii sale, pe alocuri, un aer foarte naiv.7 Gândirea bizantină îndrăzneşte, pentru prima 1 Ibid., I, 4.
