Go to page:

Text Size:

§ 43-44 (text grec-german); Pseudo-Luciano, Timarione, A cura di R. Romano.

Neapel, 1974; B. Baldwin, Timarion, Translated with Introduction and Commentary, Detroit, Wayne State University Press, 1984.

' 30

VASILE ADRIAN CARABĂ

Timarion, Plethon, la două secole mai târziu, consideră filosofia ca fiind opusă Învăţăturii practicate de „sofişti". Aşadar, filosofia este opusul sofisticii. Cei mai mulţi savanţi consideră că În accepţiunea lui Plethon sofiştii timpului său sunt creştinii În general; dar, ţinând cont de critica foarte dură la adresa monahilor, cred că nu ar fi incorect să afirmăm că

sofiştii sunt identificaţi de filosoful din Mistra În special cu călugării.1

Pentru Plethon, filosofia nu este doar o ştiinţă, ci este forma corectă de adorare a lui Dumnezeu. În cazul său, filosofia se identifică total cu teologia, dar nu cu cea creştină, ci cu aceea care are la bază gândirea lui Platon şi a lui Zoroastru,2 exprimând, astfel, o concepţie foarte asemănătoare cu orientarea Şcolii neoplatonice impregnată de influenţe orientale. Această identificare a sofiştilor, adevăraţi adversari ai filosofiei, cu călugării are la bază, până la urmă, aceeaşi raţiune religioasă ca În cazul sintagmei monah-filosof, dar din perspectivă inversă.

În baza celor afirmate mai sus, se poate observa că există trei stadii principale de dezvoltare a termenilor filosofia, filosof şi a filosofa În perioada bizantină: primul este cel al influenţei Şcolii neoplatonice, Înglobând deopotrivă tradiţia Academiei lui Platon şi a Liceului lui Aristotel, cel de-al doilea este reprezentat de gândirea patristică de expresie greacă, În care sensul religios al termenului devine dominant, iar cel de-al treilea se referă la mutarea accentuată, Începând cu Evul Mediu Timpuriu, a interesului de la filosofia ca ştiinţă la retorică şi la polemica filosofică.3

Acum, termenul de filosof apare cu cele mai variate sensuri, cel „autentic" identificându-se cu retorii care fac uz de filosofie sau cu filosofii oratori, ca În cazul lui Psellos. În toate cele trei stadii există un punct comun şi anume că filosofia este, dincolo de contemplare, un mod de viaţă, viaţa monahală sau ascetică fiind modul cel mai potrivit al filosofării. Pe de altă parte, există tendinţa de a vedea În filosofia profană un prag necesar pentru a putea trece la „filosofia noastră" sau la teologie. Este 1 Carabă, op. cit., p. 71.

2 Ch. Alexandre, Plethon. Traite des Lois, Paris, 1858, p. 252/53.

3 Podskalsky, art. cit., p. 622.

A fi fi l o s o f în B i z an ţ

adevărat că această filosofie profană se află În slujba teologiei, dar nu este concepută În maniera categorică a acelei sintagme latine care urcă În timp până la Filon Alexandrinul: philosophia ancilla theologiae. Folosirea filosofiei este utilă În măsura În care nu contravine datului revelat, interpretat de Biserică. Se face apel, astfel, la discernământ sau, potrivit unui imperativ scripturistic des Întâlnit la Părinţii Bisericii, la "deosebirea duhurilor" (1 Cor. 12, 10).

VASILE ADRIAN CARABĂ

P R E FAŢĂ

Nu a fost uşor, În privinţa Orientului, să-i oferim Bizanţului locul cuvenit În Istoria filosofiei; am putut, cel mult, să indicăm unele trăsături, să propunem dteva jaloane. În timp ce istoria, arta şi civilizaţia bizantine au fost şi sunt obiectul unor lucrări de prim ordin În care istoricii francezi ocupă un loc deosebit, 1 niciun filosof nu a fost tentat până

acum să studieze În ansamblul său filosofia bizantină. Iar aceasta este percepută, cel mult, ca o ramură străină a filosofiei occidentale, un fel de tezaurizare a bogăţiilor elenismului, care, la momentul dorit, Începând cu secolele al XIII-lea şi al XV-lea vor sluji la hrănirea gândirii Occidentului: Psellos şi Plethon nu par destinaţi decât pentru pregătirea platonismului italian şi a umanismului. Aceasta este o modalitate doar parţială

de a privi istoria. În realitate, a existat În Bizanţ o mişcare de idei În totalitate autonomă; deja, În Imperiul roman, grecii erau mai puţin dispuşi să Înveţe latina decât latinii să Înveţe greaca, această limbă prestigioasă. Plutarh ştia puţină latină; alexandrinii ca Filon sau Plotin nu o cunoşteau sau o dispreţuiau. Or, bizantinii păstrează - vom vedea aceasta din mărturiile din cartea de faţă - mândria de a fi eleni prin tradiţiile lor 1 Ch. Diehl, G.Millet, Louis Brehier, ale căror prime două tomuri din "Le monde byzantin" au apărut: I. Vie et mort de !Jyzance; II. Les Institutions de l'Empire

!Jyzantin. Tomul al Iii-lea, La civilisation byzantine va fi ultimul al acestei lucrări.

E MILE BRE HIER

de limbă şi de gândire; iar ei au o conştiinţă clară a superiorităţii şi a diferenţelor lor. În creştinism, patristica greacă este foarte diferită prin spiritul său de patristica latină care i-a urmat, iar ereziile trinitare care sunt atât de numeroase şi atât de caracteristice În Orient subliniază o pasiune persistentă pentru intuiţia filosofică profundă, care, cu puţine excepţii, nu este la fel de fermă În Occident (chiar şi aceste excepţii, ca cea reprezentată de Ioan Scotus Eriugena, se datorează influenţei Orientului).

Este ceea ce m-a îndemnat să-i cer lui Basile Tatakis, deja cunoscut pentru lucrările sale de filosofie greacă\ această expunere a filosofiei bizantine. El era bine pregătit să depăşească dificultăţi mari; era nevoie de familiaritatea sa cu o limbă puţin diferită de greaca clasică pentru a analiza atât de multe opere puţin cunoscute; Chiar şi aşa, a Întâlnit aici un obstacol Încă invincibil, adică numărul enorm de texte inedite pe care-l menţionează deseori şi care dormitează În depozitele de manuscrise ale tuturor ţărilor, aşteptându-şi cititorul; din studierea acestora, un rezultat important va fi să se arate În ce direcţie trebuie îndreptată munca de publicare a acestor texte. Basile Tatakis a putut, mai mult, să utilizeze lucrări În limba greacă modernă care nu se află decât În ţara lor de origine. O altă dificultate era extrema complexitate a mişcărilor de gândire din Bizanţ; există, de exemplu, o diferenţă de spirit foarte bine eviden

ţiată În acest volum Între mediile universitare şi mănăstiri; nimic asemănător În Occident unde Universităţile, fondate mult mai târziu şi sub dependenţa papilor, îşi recrutau profesorii din ordinele monastice; mistica bizantină, care este cea a monahilor, are, poate chiar din acest motiv, un accent diferit de cea din Apus.

Dar ceea ce constituie interesul filosofie al expunerii lui Basile Tatakis este faptul de a fi subliniat În detaliu continuitatea ce leagă această

"filosofie creştină" de gândirea greacă şi, pe de altă parte, faptul de a fi indicat la sfârşitul cărţii că moştenirea veritabilă a acestei gândiri bizantine, după dezastrul ce a pus capăt istoriei Bizanţului, a trecut În ţările de tradiţie ortodoxă, din Grecia În Rusi�. Gândirea bizantină nu pare a fi cunoscut acest accent pus pe subiectivitate, pe relaţiile personale ale 1 Panetius de Rhodes, Vrin, 1937.