Go to page:

Text Size:

interesul pe care perioada bizantină, aşa cum am spus, 11 oferă atât În sine, cât şi pentru Înţelegerea evoluţiei gândirii occidentale.

Dar când Începe această perioadă a filosofiei bizantine? Întrebarea presupune o alta. Există, În realitate, În ceea ce priveşte filosofia, o perioadă nouă, diferită de cea precedentă? Dacă da, care sunt trăsăturile sale caracteristice? Începutul perioadei bizantine este deseori atribuit momentului convertirii Împăratului Constantin sau fondării oraşului Constantinopol. Convertirea este, Într-adevăr, un eveniment decisiv, dar ea deschide, În general, o perioadă nouă a creştinismului.

Cât despre Întemeierea Constantinopolului, �ici ea nu poate constitui un punct de plecare pentru filosofia bizantină, căci va fi nevoie de mai mult de un secol pentru ca toate consecinţele acestui eveniment să fie evidente. Este necesar, deci, să căutăm În altă parte răspunsul la aceste Întrebări.

Există două izvoare ale gândirii filosofice în timpul primelor secole după Hristos: elenismul şi creştinismul. Primul îşi urmează propria evoluţie În mijl�cul acestei lumi noi ce se constituie În jurul său, păstrând trăsăturile caracteristice ale gândirii greceşti. Totuşi, În ciuda evoluţiei sale, este evident că aceasta nu este decât strălucirea de pe urmă_ a unei lumi pe cale de dispariţie. Deci În creştinism trebuie căutate trăsăturile noii perioade. Acesta se străduieşte să prezinte din ce În ce mai mult, sub o formă sistematică şi coerentă, ansamblul noii credinţe, asimilând şi gândirea greacă atât În formă, cât şi În fond, În locurile În care gândirea greacă nu era contra credinţei. Desigur, gândirea greacă, chiar când este preluată textual, capătă o semnificaţie nouă, fundamentul construcţiei pentru care este folosită fiind în Întregime altul. În interiorul creştinismului, conceput astfel, putem realiza, chiar de la Început, o primă Împăr

ţire. De la Început, Într-adevăr, există ceea ce a fost numit mai apoi Apus şi ceea ce a fost riumit Răsărit, care se distingeau atât prin atitudinea lor faţă de elenism, cât şi prin modul În care Înţelegeau noua religie. Apusul este, În principal, opera spiritului latin, Răsăritul este, În principal, opera

B A S I L E TATA K I S

spiritului grec. Primul conduce la ceea ce mai apoi a fost numit catolicism; al doilea conduce la ceea ce a fost numit mai apoi ortodoxie. Ortodoxia este tocmai concepţia greacă a creştinismului. Iată, după câte se pare, un ghid sigur pentru a trasa o linie de demarcaţie Între cele două lumi creştine. Un eveniment politic, invaziile barbarilor În Occident, a contribuit În mod decisiv ca fiecare dintre cele două lumi să capete propria fizionomie. Începând cu secolul al VI-lea, nu mai putem vorbi de elenism În Occident. Putem vorbi de elenism În Răsărit. Aici civilizaţia greacă, atât timp cât nu are un caracter net religios, introducându-se În viaţa lumii bizantine, formează, cu noile elemente pe care această lume le-oferă, ceea ce numim civilizaţia bizantină. Filosofia face la fel. Mult Înainte de Închiderea şcolilor păgâne din Atena, gândirea filosofică Încearcă să îşi croiască drumul, ceea ce ar justifica introducerea motivelor sale, Încă existente, În lumea creştină. Efortul este mai evident În secolele al V-lea şi al VI-lea. Chiar mai mult: odată ce păgânismul a fost Învins, bunurile sale, fără teamă, puteau fi preluate.

Dar pentru asta era necesar să fie căutate aceste bunuri, studiate şi degajate de neajunsurile lor păgâne. Iată deja, dacă putem spune, un prim umanism care se naşte. O altă trăsătură îl face şi mai evident Începând cu secolul al VI-lea. Ceea ce ne uimeşte mai mult În scrierile autorilor creştini din primele cinci secole este un suflu creator care îi îndeamnă să îşi dezvolte credinţa. Sunt adevăraţii maeştri, autoritatea tradiţiei nu îi apasă, căci ei sunt cei ce creează tradiţia. Începând cu secolul al VI-lea, le vedem discipolii. Autoritatea îi apasă din ce În ce mai mult. Efortul nu mai este creator, cel puţin ca Întindere. Chiar fără a recunoaşte, se Încearcă aprofundarea şi explorarea comorilor moştenite. Ortodoxia se simte aproape solid constituită. Toate motivele amintite ne obligă să conchidem că Începe o perioadă nouă pentru creştinismul răsăritean, iar În privinţa filosofiei sale, - căci asta este esenţial, o filosofie pentru, În jurul şi despre religie, - debutează perioada propriu-zis bizantină. Şi, cum trăsăturile de mai sus apar clar Începând cu secolul al VI-lea, atunci îl vom considera punctul de plecare al acestei perioade.

Cât despre trăsăturile caracteristice ale filosofiei bizantine, vom avea grijă ca ele să fie prezentate cât mai clar În continuare. Au fost căutate

C uvâ n t î n a i n t e

p&nă acum1 mai degrabă În comparaţia Între Răsărit şi Occident dedt Într-un studiu al esenţei g&ndirii- filosofice a Bizanţului. Este vremea, credem, să studiem această perioadă prin sine, pentru sine şi În sine.

Comparaţiile şi stabilirea raporturilor şi a relaţiilor vor veni mai apoi.

Înainte de a face operă de istoric, trebuie mai degrabă să facem operă

de filosof.2

BI BLI O G RA F I E

Brehier, L. , Le developpement des etudes d' histoire byzantine, RA., 1901, 1, p. 1-35.

Valdenberg Vlad, Sur le caractere general de la philosophie byzantine. RHP., 1929, III, p. 277-295.

Vasiliev A.-A. , Histoire de l'Empire byzantin, t. I, p. 1-51 (o prezentare generală

a studiilor bizantine).

1 Cf. Valdenberg Vlad. RHP, 1929, pp. 277-295.

1 Nu există un acord general În chestiunea punctului de Început al perioadeibizantine. Unii vor ca ea să Înceapă În secolul al IV-lea, alţii În secolul al V-lea.

Oricând ar Începe, un lucru este evident: ca istoria gandirii bizantine să fie completă, ea trebuie să Înceapă din secolele al II-lea şi al Iii-lea şi să cuprindă operatuturor Părinţilor din Orient, de la Clement din Alexandria pană la PărinţiiCapadocieni. Nu putem Înţelege pe deplin Evul Mediu occidental dacă nurevenim la Sfantul Augustin. Este şi mai important faptul că nu putem vorbi defilosofia bizantină dacă nu includem aici şi fundamentele sale imediate. Dacă nuam făcut acest lucru, este pentru că Emile Brehier însuşi, deşi foarte pe scurt, s-aocupat de acestea (tom I, cap.VIII). Din acelaşi motiv i-am lăsat deoparte peultimii reprezentanţi ai gandirii elenistice, ca Simplicius, Damascius, O lympiodor şi pe alţii.

C A P I T O L U L U N U

I NT R O D U C E R E

M O Ş T E N I R E A P RI M E I P E RI OA D E C R E Ş T I N E

I. OPERELE ACCEPTA TE DE BIZANTINI

Mai Întâi, trebuie subliniat faptul că opera Părinţilor din Occident m.ţ a fost luată În considerare aproape deloc de bizantini. Ca atare, rămâne opera Părinţilor din Orient. Dar nici această operă

nu poate fi considerată În Întregime o moştenire lăsată bizantinilor. Predominanţa ortodoxiei a avut, de la Începuturi, drept consecinţă nu numai dispariţia scrierilor evident eretice, ci şi a celor care erau suspecte de erezie. Chiar dacă asemenea scrieri continuau să existe În epoca bizantină, era ca şi cum nu ar fi existat, deoarece nimeni nu se mai străduia să le citească. Sinodul al V-lea Ecumenic care s-a desfăşurat la Constantinopol În 553 a condamnat şi a afurisit "pe ereticul Teodor, care fusese episcop de Mopsuestia, ca şi toate cărţile sale eretice, şi tot ceea ce scrisese Teodoret de Cyr, precum şi scrisoarea eretică atribuită lui Ibas de Edesa, ca şi pe toţi cei care scriseseră sau scriau pentru a le