Go to page:

Text Size:

apăra".1 Acelaşi Sinod a aruncat anatema şi asupra tuturor celor care nu îi condamnau pe „Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie (cel tânăr), Nestorie, Eutihie şi Origen, ca şi asupra tuturor scrierilor lor eretice". Condamnarea lui Origen a fost reluată de Sinoadele Ecumenice al VI-lea şi al VII-lea.2 Origen fusese deja condamnat de Împăratul Iustinian, care scrisese un discurs contra „ereticului Origen şi a credinţelor sale eretice", pe care l-a adresat patriarhului de Constantinopol, Mina. Condamnarea de către Împărat a fost confirmată de patriarh şi de către sinodul lui, de papă şi de ceilalţi patriarhi. În acea vreme se credea că În scrierile lui Origen putea fi descoperită originea oricărei erezii. Ca atare, dacă ne limităm astfel doar la aceste condamnări importante, epoca bizantină, urmând prin acestea exemplul secolelor al IV-lea şi al V-lea A

a făcut o alegere printre operele creştine pe care le-a primit. In acest fel, ea îşi refuză anumite atitudini şi nu ia În considerare anumite moduri de a gândi. Se Închide În altele şi ia În mod clar decizia de a nu fi decât ortodoxă. Prin alegerea sa, atunci când judecă, ea Însăşi este judecată.

Pentru a sonda mai bine spiritul acestui act decisiv, va trebui să distingem ideile principale ale constituirii gândirii creştine În Orient În prima perioadă.

II. COORDONATELE GÂNDIRII CREŞTINE ÎN ORIENT

Expunerea şi dezvoltarea gândirii creştine au venit ca răspuns la o dublă necesitate. Mai Întâi, credinţa trebuia aprofundată, comunicată sieşi şi celorlalţi, formulată În mod clar, precis şi pentru totdeauna; aceasta a fost realizarea teologiei creştine. Mai era nevoie şi de apărarea credinţei; aceasta a fost opera apologeticii.

1 Mansi, t. IX, p. 376; cf. IX, p. 171 şi urm., şi pp. 21 1-213 şi urm.

2 Ibid., t. IX, p. 384; t. XI, p. 632 şi t. XII, p. 377.

Moş t enirea p rimei p e rioad e c r e ş tine

Este ceea ce-i oferea creştinismului, Încă de la Început, un aer militant În cel mai înalt grad şi impunea, de o manieră clară, folosirea Însăşi a raţiunii; un exerciţiu care i-a deschis raţiunii umane, prin intermediul credinţei, perspective pe care nu le descoperise Încă. 1

Să nu uităm că punctul de plecare şi ghidul raţiunii creştine este Revelaţia: ,,Moise, ne spune Clement din Alexandria, convins că

Dumnezeu nu ar putea fi niciodată cunoscut prin Înţelepciunea umană, strigă «Arată-mi-te»2 şi se grăbeşte să pătrundă În întunericul de unde venea vocea divină". Scopul raţiunii nu pare a fi altul decât cel de a ajunge la o oarecare Înţelegere a Revelaţiei. Ca atare,fides quaerens intellectum nu este doar principiul speculaţiei medievale, ci, se afla, În mod conştient sau nu, la baza oricărei speculaţii creştine. Raţiunea creştină se Însufleţeşte şi se concretizează dintr-o ordine care o depăşeşte; ea nu pretinde deloc că îşi este suficientă; îndeplinirea sarcinii ei nu depinde doar de ea. Ea are nevoie de lumina şi de harul divin. Ca atare, raţiunea creştină

nu se mişcă Într-un câmp al raţiunii pure, al autonomiei; ea nu este o gândire care se gândeşte; din contră, este o raţiune care trebuie să se străduiască neîncetat să se depăşească, În calitate de raţiune umană, pentru a atinge această altă raţiune care este singura adevărată, adică Dumnezeu. Revelaţia este, În realitate, un apel la grecul de atunci care se converteşte ca să îşi extindă cadrele puţin cam rigide ale raţiunii sale; ca şi pe cele ale conştiinţei sale. Creştinismul este un nou „Cunoaşte-te pe tine Însuţi". Omul este chemat să-l descopere În sine pe omul religios prin excelenţă; un om religios de o calitate profund spirituală şi care-l cuprinde pe om În integralitatea sa. Nu mai este vorba de cetăţean, nici de individ, nici de om, În general. Este vorba de o sinteză a tuturor calităţilor umane care motivează existenţa omului prin dependenţa de Dumnezeu. Dependenţă şi În acelaşi timp eliberare. Căci această

dependenţă îl eliberează pe om de propriul său jug, jugul uman, 1 Cf. E. Gilson, L'esprit de la philosophie medievale, t. 1, p. 13

2 Stromate, IT, 2.

BASILE TATAKIS

şi îl face să recunoască adevărata lui soartă care este înălţarea către Dumnezeu, Tatăl lui. Deci, nu mai este vorba de omul ideal descoperit de Socrate şi de idealismul atenian, de un om care poate deveni În final victima propriei sale raţiuni. Este vorba de omul religios I\

ideal, de omul fiu al lui Dumnezeu. Indemnul la eliberarea de jugul uman a fost formulată de Sfântul Pavel În a sa Epistolă I către Corinteni Într-un mod categoric şi definitiv: "Căci" se spune aici, "scris este că voi pierde Înţelepciunea Înţelepţilor şi voi nimici prudenţa celor prudenţi. Unde este Înţeleptul? Unde este Învăţatul? Unde este filosoful acestui secol? Oare Dumnezeu n-a făcut nebună În

ţelepciunea acestei lumi? Căci de vreme ce lumea nu a ştiut, prin Înţelepciune, să-l cunoască pe Dumnezeu, în Înţelepciunea lui Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să-i mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Iudeii cer minuni, iar grecii cer înţelepciune; noi, din contră, îl propovăduim pe Hristos cel răstignit, scandal pentru iudei, nebunie pentru neamuri; dar pentru cei chemaţi, fie dintre iudei, fie dintre neamuri, Hristos este puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu, deoarece nebunia lui Dumnezeu este mai Înţeleaptă decât Înţelepciunea oamenilor, iar slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât puterea oamenilor" .1

Dar dacă raţiunii nu îi este dat să conteste Revelaţia, În schimb, îi este dat să o interpreteze. Ea trebuie să-l ghideze pe cel credincios să-i perceapă esenţa, să-i identifice consecinţele, să formuleze regulile de comportament. Şi chiar mai mult. Revelaţia fiind păstrată În Scripturi, orice gândire creştină este În realitate o interpretare. Diversitatea opiniilor teologice, inclusiv ereziile, au aproape mereu ca: punct de plecare, când nu caută În acestea un sprijin sau un refugiu, unul sau altul dintre textele din Scripturi; ca atare, aproape toate se reduc la problema interpretării, În sensul cel mai 1 Traducere de Etienne Gilson, op. cit. I, 23. [Este vorba de versetele biblice 19-25 din Epistola I către Corinteni pe care le traduce Etienne Gilson; am urmat alegerea acestuia, luind În seamă şi textul biblic canonic, dar am preferat să

păstrăm spiritul original al lucrării din raţiuni de fidelitate a textului şi de Înţelegere precisă a acestuia; (n. tr.) .]

M o ş t e n i re a p r i m e i p e r i o a d e c re ş t i n e 5 1

deplin al termenului. Orientul a Înţeles devreme Întreaga importanţă a interpretării, concepută În acest mod. Scrierile Părinţilor din Orient sunt În mare parte comentarii la Sfintele Scripturi şi; în general, orice Încercare a glndirii lor nu vizează dedt comentarea Revelaţiei şi elaborarea acesteia. De aici o primă caracteristică

importantă a glndirii creştine. Este efortul constant de a trece de la credinţă la cunoaştere, pentru a da o structură logică a ceea ce, prin natura sa, este impenetrabil. ,,A simţi imposibilitatea Înţelegerii sale, acesta este un mesaj al esenţei divine, zice Vasile de Cezareea, - În termeni care formulează deja docta ignorantia a lui Nicolaus Cusanus" .1 Pentru ca această structură logică să fie valabilă, era nevoie de eliminarea oricărui subiectivism, de Înţelegerea esenţei religioase cu cea mai mare obiectivitate. Acestui efort glndirea greacă îi pune la dispoziţie aproape tot materialul. Atitudinea de care vorbim a avut drept consecinţă substituirea speculaţiei a ceea ce trebuia să fie, înainte de toate, viaţă religioasă.

Aceasta este, În orice caz, atitudinea care a prevalat În Orient unde a fost cultivată cu predilecţie teologia speculativă.

Dar unde trebuie căutată esenţa religioasă? În duhul sau În litera Scripturilor? Două şcoli, cea din Alexandria şi cea din Antiohia au Încercat să răspundă la aceste Întrebări.

Panten, spre sflrşitul secolului al Ii-lea d. Hr., a ridicat şcoala catehetică din Alexandria la rangul de şcoală de teologie. Succesorii lui imediaţi, Clement din Alexandria şi Origen - mai ales acesta, au dat şcolii principiile sale fundamentale, care sunt: libertatea de cercetare, reducerea credinţei la cunoaştere cu ajutorul filosofiei şi folosirea metodei alegorice pentru interpretarea Scripturilor.

Printre discipolii sau adepţii săi se numără, printre alţii, Atanasie cel Mare, Vasile de Cezareea, Grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazianz, Eusebiu de Cezareea, Didim cel Orb, admirator al lui Origen, condamnat şi el la Sinoadele Ecumenice al V-lea, al VI-lea şi al Vii-lea şi Chiril de Alexandria, care a Întrebuinţat metoda alegorică cu 1 P.G., t. 32, col. 869, c. Epistola 234, 2.