52
B ASILE TATAKIS
toate excesele ei şi a realizat o exegeză mistică a Vechiului T estament. În Occident, Ambrozie şi Augustin s-au folosit de metoda alegorică doar În discursurile lor pentru Întărirea credincioşilor.
Vasile de Cezareea a păstrat o atitudine similară.
Un secol mai târziu, În jurul anului 260, a fost fondată Şcoala din Antiohia de către Lucian de Samosata, maestrul lui Arie.
Şcoala din Antiohia se caracterizează prin opoziţia sa faţă de Şcoala din Alexandria În privinţa metodei interpretative. Ea susţine metoda istorico-gramaticală, iar printre discipolii sau adepţii săi se numără Di odor din Tars, Teodor de Mopsuestia, considerat fondatorul metodei critice folosite acum, Ioan Hrisostom, Vasile de Cezareea, Nestorie şi Teodoret de Cyr, care a ştiut să evite, pe de o parte, excesele alegoriştilor, iar pe de altă parte, excesele raţionaliste ale lui Teodor de Mopsuestia; de aceea, el este considerat cel mai mare exeget din Orient. Şi Augustin a urmat metoda Şcolii din Antiohia În scrierile sale exegetice.
Şcoala din Alexandria a rezolvat pentru totdeauna problema relaţiilor dintre elenism şi creştinism, acceptând mai Întâi folosirea filosofiei şi mai apoi orice Înaltă manifestare a culturii greceşti.1 Începând cu secolul al IV-lea, Învăţaţii antici erau bunul comun al creştinilor şi al păgânilor. Prin elanul său speculativ, Şcoala din Alexandria a deschis perspective prolifice În efortul de a raţionaliza sau, mai degrabă, de a spiritualiza credinţa. Este adevărat că prin libertatea pe care i-a conferit-o cercetării, ea a deschis calea doctrinelor care se îndepărtau de dogma creştină; de exemplu, lui Origen, dar aproape numai lui singur. În realitate, marile erezii s-au născut aproape toate la Şcoala din Antiohia; şi asta, În mare măsură, din câte se pare, din cauza modului În care cele două şcoli analizau textele.2
1 A se vedea faimoasa omilie a lui Vasile de Cezareea (nepotrivit intitulată discurs; ea este un scurt tratat): "Către tineri despre cum să citească cu folos operelegrecilor". P. G., 31, 564, C-589 B.
12 Cf. a) Jean Danielou, Origene, p. 166 şi urm. şi b) Jean Plagnieux, Saint Gregoire de Nazianze, theologien , pp. 42-49.
M o ş t e n i re a p r i m e i p e r i o a d e c r e ş t i n e 53
Din cele de mai sus este evident că Şcoala din Alexandria căuta esenţa religioasă În duhul Scripturilor, În timp ce aceea antiohiană o căuta În litera Scripturilor. Conţinutul textelor Scripturii este triplu, ne spune Origen; există mai înd.i conţinutul carnal, cel al literei, apoi există conţinutul psihic, respectiv conţinutul moral, şi, În cele din urmă, conţinutul spiritual, care doar el este mistic şi profetic şi la care poate ajunge doar omul perfect. Ca atare, nu litera ne va opri, nici elementul istoric, În efortul nostru de a Înţelege elementul divin, vocea lui Dumnezeu, care se ascunde În Scripturi. Nu vom trece de la elementul gramatical-istoric al textului la elementul său spiritual şi divin. Se va proceda invers, doar elementul divin putând să le confere sensuri celorlalte con
ţinuturi ale textului. Iată ca exemplu al acestei metode continuarea textului citat mai sus din Clement din Alexandria: ,,Moise", se spune aici, ,,s-a grăbit să intre În Întunericul de unde venea vocea dumnezeiască". Dar ce este acest Întuneric? ,,Sunt noţiunile de nepătruns şi anb,ic; al fiinţei; căci Dumnezeu nu se află În Întuneric sau Într-un loc, ci dincolo de loc, de timp şi de calitatea faptelor". Textul din Vechiul Testament este astfel adaptat la noţiunea de Dumnezeu În forma pe care o lua atunci· sub influenţa filosofiei greceşti. Astfel, spiritul exegetului se putea mişca liber, iar mişcarea sa liberă îmbogăţea Înţelegerea dogmei. Oricât de ciudat ar părea, doar atitudinea În chestiune consideră cuvântul divin o fiinţă aparte, exterioară omului şi care îl depăşeşte, EE,w ov mi. XWQLU'COV. Ea este o atitudine specific religioasă; ea pleacă
de la religie şi rămâne În religie. Depărtarea de text este, În realitate, cerută de o apropiere de vocea lui Dumnezeu. Atitudine care ducea pe de o parte la speculaţie, dar a ştiut şi să salveze forma populară a creştinismului; ea le rezistă tuturor celor care, Împinşi de raţionalismul lor, doreau În fapt să facă din creştinism o filosofie. Celor care preferau să vadă partea morală, adică mai degrabă pe cea umană, ea le amintea neîncetat teologia şi avea grijă
să ţină gândirea religioasă sub dominaţia originii mistice a religiei.
Ca atare, mai degrabă Şcolii din Alexandria îi revine meritul structurii, aproape definitive, pe care a luat-o creştinismul. Salvare a
54
B A S I L E TATA K I S
originii mistice a religiei; înălţare de la credinţă la cunoaştere; spiritualizare şi cercetare liberă În interiorul Revelaţiei; raţionalismul adoptat doar pentru a ajuta la formularea dogmei, care În sine Însăşi poate fi inaccesibilă raţiunii umane. Mai trebuie reţinută şi o altă chestiune. Alegoristul, În dorinţa sa de a vedea peste tot elementul divin, iar, În acelaşi timp, permiţându-şi să formuleze propria gandire religioasă, este inamicul oricărui antropomorfism În religie, distanţa care îl separă pe om de Dumnezeu fiindu-i mereu prezentă.
Cu totul alta este atitudinea Şcolii din Antiohia. Ea se străduieşte să se păstreze, pe cât posibil, aproape de text şi caută sensul primar şi gramatical al cuvintelor, respingând exegeza alegoriştilor, care nu este, după opinia lui Teodor de Mopsuestia, decât o adunătură de poveşti. Doar studiul istorico-gramatical al textului va oferi posibilitatea de a se ridica la teorie. Dar odată ajunşi aici, i se acordă atenţie mai degrabă elementului moral şi istoric, lăsându-se de o parte sensul mistic. Fără a-şi da seama, poate, Şcoala din Antiohia caută mai degrabă elementul uman din Scripturi.
Această muncă presupune un mare interes ştiinţific. Nu se întâmplă acelaşi lucru În privinţa religiosului. Nu se pot analiza Scripturile doar În spiritul acestei metode, fără a se afla În faţa pericolului de a examina textul ce conţine vocea divină În acelaşi spirit cu o scriere umană, fără a cădea În capcanele raţionalismu-
�
lui ştiinţific. Inclinaţia raţionalistă a antiohienilor s-a manifestat puternic şi clar În privinţa ereziilor născute din problema hristologică. Lucian de Samosata şi elevul lui, Arie, Diodor de Tars, Teodor de Mopsuestia şi elevul lui, Nestorie, sunt toţi elevii Şcolii din Antiohia. Mai mult, Teodor de Mopsuestia a fost caracterizat drept părinte al pelagianismului care a oferit o interpretare raţionalistă a păcatului originar.1
Cele de mai sus ne arată că pentru a ajunge la o interpretare pe cât de complet posibilă a Scripturilor era necesară o sinteză a 1 Migne, Patrologia Latina, t. 48, col. 109, şi urm.
M o ş t e n i re a p r i m e i p e r i o a d e c re ş t i ne 55
celor două metode. Ea a fost Încercată de T eodoret de Cyr care, aşa cum am spus, evita atât excesele alegoriştilor, cât şi pe cele ale raţionalismului. Dar violenţa pasiunilor partidelor opuse a dăunat Înţelegerii focercării sale. Astfel, ca atare, aceste secole atât de bogate În spirite creatoare şi originale nu au ştiut să ajungă la sinteza care ar fi Împăcat, În privinţa problemei interpretării, opoziţia existentă În Scripturi Între elementul uman şi elementul divin. Pentru asta, ar trebui să se arate că În prim-plan procedeul ştiinţific este absolut necesar pentru studiul critic al textului; dar, odată ce textul este stabilit, trebuie să fie utilizată o atitudine intuitivă, divinatorie chiar, pentru a-i percepe elementul spiritual, efort În care alegoria ar fi de un preţios folos.
Prin alegerea sa, Bizanţul se aşază clar de partea misticismului creştin, iar aici trebuie să ne aşteptăm să găsim toate trăsăturile pe care le comportă ortodoxia, În forma pe care sinoadele i-au conferit-o. De acum înainte, În Bizanţ, drama gândirii creştine, ca a tuturor ortodoxiilor, va consta În următoarea antinomie: există, pe de o parte, efortul constant de tipizare a gândirii teologice Într-o formă pur logică şi abstractă, iar aceasta este afirmarea logicii, - iar, pe de altă parte, credinţa În supralogic, Într-un Dumnezeu care se află dincolo de raţiunea umană, imperceptibil, incomprehensibil. Forma logică se străduieşte s·ă cucerească o substanţă
prin definiţie imperceptibilă.
III. UN TRIPLU FORMALISM AL CULTURII BIZANTINE
Trebuie notat faptul că ortodoxia, oricât de pură ar fi, era, ca să spunem aşa, îmbibată de elenism. ,, Tot ceea ce s-a spus de bine, de oricine, este al nostru", spunea deja Iustin.1 Această gândire implică În mod natural o alegere, - tot ceea ce s-a spus de bine -, iar alegerea este poruncită de o credinţă ce consideră că posedă
1 II• Apologie, cap. XIII, p. 177, Paris, Picard, 1904.
