Go to page:

Text Size:

Totuşi, nu trebuie exagerată importanţa elementelor orientale sau a altor elemente În civilizaţia bizantină. Cea mai interesantă cale este aceea de a observa modul, deseori dramatic, În care fondul grec şi În acelaşi timp creştin din Bizanţ îşi asimilează sau elimină

elementele orientale. Astfel, pentru a lua ca exemplu ereziile, care În cea mai mare parte vin din Africa de Nord şi din Asia, se poate vedea fără dificultate În victoria ortodoxiei victoria tradiţiei greceşti şi a tradiţiei pur creştine contra religiilor asiatice a căror reacţie se ascunde cu dificultate sub raţionalismul ereziilor. Prin intermediul monofizitismului, ca să dăm doar un exemplu, se exprimă sufletul sirienilor şi al egiptenilor chiar În conflictele şi dorinţele sale naţionale. Un alt exemplu este oferit de transformarea profundă pe care o Înregistrează monahismul trecând din Egipt, ţara sa de origine, În Imperiul Bizantin şi În Occident. Misticismul său obscur şi inactiv, iraţional şi plin de superstiţii a cedat În faţa misticismului speculativ, a contemplaţiei raţionale sau activităţii practice. Putem obiecta, pe bună dreptate, că această transformare a monahismului nu a reuşit niciodată să înlăture rămăşiţele originii sale; există mereu, în Bizanţ, în interiorul monahismului, o luptă între ceea ce putem numi latura asiatică şi latura greco-creştină a vieţuirii monahului. Esenţial este faptul că Bizanţul nu a admis monahismul egiptean aşa cum era acesta şi că hotărârile sale arată preponderenţa tradiţiei greco-creştine. Să nu ne lăsăm Înşelaţi de ceea ce am zis mai înainte1 şi anume I p. 14.

BASI L E TATAKIS

că, prin alegerea sa, Bizanţul ar prefera latura mistică a religiei.

Este vorba de un misticism spiritual ce a favorizat acceptarea În creştinism, prin intermediul lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, a glndirii neoplatonice. Clt despre puritatea creştinismului este suficient să reamintim că În acea epocă, În care astrologia şi orice fel de divinaţie erau foarte apreciate printre filosofii păglni, doar creştinismul a rezistat şi a opus tipurilor de magie, divinaţiei şi astrologiei o credinţă curată În Dumnezeu şi În liberul arbitru. 1

Aceleaşi tendinţe au fost esenţiale pentru naşterea şi formarea artei bizantine, produsul sintezei a trei elemente: elenismul, Orientul, creştinismul. Spiritul grec a ştiut să ofere prin această artă

o expresie nouă exigenţelor sale celor mai definitorii, respectiv claritatea planului, ordonarea logică a construcţiei, căutarea armoniei, nobleţea liniilor, conciliind noua formă cu esenţa religioasă

a creştinismului. lntr-un efort analog, bizantinii vor căuta la filosofii greci termenii, uneori chiar şi tematica, pentru structura logică şi elaborarea filosofică a esenţei religioase a creştinismului.

Această atitudine s-a dezvoltat mai ales În epoca Împăratului Iustinian, care a reuşit să pună bazele Imperiului bizantin şi să îi confere Bizanţului caracterul şi mentalitatea proprii.

Un Stat, o lege, o Biserică, aceasta a fost scurta formulă de care A

ţinea politica lui Iustinian. 2 1n privinţa unităţii Bisericii, toate eforturile de unire au dus tocmai la efectul contrar. Ortodoxia şi monofizitismul nu s-au Împăcat; nestorianismul şi maniheismul au_continuat să existe. În secolul al VI-lea chestiunile religioase au ocupat primul plan. Fenomen nou şi aproape unic În istorie, acest viu şi înflăcărat interes pe care orice societate l-a manifestat faţă

de chestiunile pur şi profund teologice. Zece mii de monahi au invadat Într-o dimineaţă Ierusalimul şi i-au obligat pe reprezentanţii Împăratului (Iustinian), suspectaţi că îi favorizează pe 1 A se vedea mai departe paginile deosebite din Philopon, De opificio mundi,

p. 121, 200-202.

2 A. Vasiliev, op. cit., p. 195.

S e c o l e l e al VI-lea ş i al V ii- le a

monofiziţi să se declare contra acestora şi să accepte cele patru Sinoade Ecumenice, 1 Chestiunile teologice, mai ales dogma Sfintei Treimi şi cea a Întrupării Cuvântului, au atras prin sublimul lor spiritul bizantin; ele au pasionat pe toată lumea, de la Împărat la patriarh, până la ultimele clase sociale. Acest interes faţă de cele spirituale denotă un idealism profund, o tendinţă clară către speculaţia adevărurilor teologice şi îi conferă teologiei un caracter eminamente social. Înţelegem cu uşurinţă de ce În această societate atât de pasionată de teologie, plăcerea de a filosofa sfârşeşte prin a fi considerată o impietate. Teologia trebuia să absoarbă

raţiunea În Întregime, raţiunea ca suflet al poporului, ortodoxia devenind, Încetul cu Încetul, o chestiune atât religioasă, cât şi naţională pentru poporul bizantin. O ultimă tentativă În secolul al VII-lea de a concilia ortodoxia şi monofizitismul a dus la naşterea unei noi erezii, monotelismul, consecinţă naturală a monofizitismului, şi a avut drept rezultat separarea lor definitivă. Cu monotelismul, ultima mare erezie hristologică, epoca ereziilor din Orient se termina. Înmulţirea lor rapidă, semn al îndelungatei tradiţii filosofice din teritoriile greceşti şi elenizate, a contribuit mult la elaborarea şi spiritualizarea credinţei. Ortodoxia a profitat mult de această situaţie. Apărătorii ei nu se limitau doar a le opune ereticilor litera dogmei; pentru a-i lăsa fără argumente, era necesar să le fie arătate duhul şi fondul dogmei. Ca atare, trebuia cercetată, dezvoltată şi elaborată dogma, pentru .a fi arătată În acelaşi timp ca fiind cea mai fidelă fundamentelor religiei, dar şi mai spirituală şi mai profundă. Astfel, cu ocazia unei noi erezii se mai evoluează puţin În studiul dogmei, În formarea şi fixarea doctrinelor teologice. Este ceea ce face ca aceste discuţii teologice să nu fie lipsite, aşa cum vom vedea, de un interes filosofie considerabil. Căci, de ambele părţi, se făcea efortul de a prezenta o explicaţie raţională a doctrinei susţinute. Astfel, dialectica a fost, Încetul cu Încetul, introdusă În expunerea şi dezvoltarea noţiunilor 1 J. Bois, În: EOR., t. 4, p. 257.

B A S I L E TATA K I S

teologice. În secolul al VI-lea asistăm, cu Leonţiu de Bizanţ, la debutul scolasticii. Discuţia despre persoana lui Hristos, pentru a da un exemplu, conduce la studiul şi la analiza problemei firii şi a ipostasului, ca şi la cea a raporturilor dintre fiinţă şi calităţile sale, probleme atât teologice, cât şi filosofice. Să adăugăm că aceeaşi problemă hristologică mai ridică Încă 1ntrebări asupra raportului dintre suflet şi trup, dintre divin şi uman şi că există o bună

parte de filosofie ce cooperează la soluţionarea problemei teologice. Cu Leonţiu de Bizanţ debutează Într-un mod mai sistematic utilizarea dialecticii şi afilosofiei greceşti pentru apărarea şi clarificarea dogmei. Terminologia, procedeele logice şi st,ructura logică

pe care teologii din această epocă le folosesc i-au făcut pe istorici să comită o eroare. Ei au susţinut că Biserica greacă este dominată, Începând din secolul al V-lea, de filosofia aristotelică. Ei au uitat că În aceeaşi epocă neoplatonismul s-a infiltrat În creştinism prin intermediul lui Dionisie Pseudo-Areopagitul. Adevărul este că bizantinii, cel puţin 1n acea vreme, aristotelizează mai curând În privinţa formei şi platonizează mai degrabă În privinţa fondului. Odată cu Ioan Damaschinul (sec. VII) aristotelismul pare că este preeminent pentru prima dată.1

Ca atare, Bizanţul revine la raţiunea greacă prin intermediul raţiunii creştine. Creştinismul proclamase, aşa cum am zis mai înainte, 2 eşecul raţiunii, care nu este decât o stupiditate În efortul ei de a fi obiectivă, logică, independentă. Înaintea raţiunii este iubirea, spun creştinii, iubirea ce duce la adevăr, la inefabil. Bizan

ţul îşi ia sarcina de a formula această raţiune creştină cu ajutorul raţiunii greceşti.

După cum vedem, mişcarea gândirii În timpul acestor prime

două secole este clar teologică. Este ceea ce arată şi scrierile lui Dionisie Pseudo-AreopagituP care constituie un eveniment de importanţă majoră pentru istoria gândirii. Acest personaj misterios, 1 Ueberweg-Geyer, Geschichte der Philosophie, II, p. 130.

2 p. 13 . .

3 A se vedea E. Brehier, Histoire de la philosophie, t. I, p. 518-521.