BASILE TATAKIS
ca adevăraţii filosofi. Dacă am compara această atitudine, aşa cum se exprimă ea la Enea din Gaza mai ales, cu cea pe care au avut-o Clement din Alexandria sau Origen - ne dăm seama de un grad remarcabil de elenizare a gândirii şi a culturii creştine.
Enea din Gaza (cca. 450-534)
Cele câteva informaţii oferite de mica antologie ce cuprinde propriile sale scrisori1, precum şi cele oferite de contemporanii lui şi de presupunerile evocate de textul dialogului său filosofie Theo·
phrastos, ne permit să trasăm o biografie, săracă În detalii, a celui mai important reprezentant, din domeniul filosofiei, al Şcolii din Gaza, Enea. El a fost, după propria lui mărturie, elevul neoplatonicului Hierocle, la Alexandria; şi-a petrecut aproape toată viaţa la Gaza şi a avut un mare renume ca profesor de retorică la Şcoala din acest oraş şi ca magistrat, TIQ6!3oi\oc; şi EKbLKOc;. Este posibil ca el să fi predat şi filosofia la Gaza. Este posibil să fi trăit îndestulat În tovărăşia cărţilor.2 Procopius din Gaza, unul dintre prietenii lui cei mai buni, ne spune În scrisorile sale că Enea "avea un suflet drept şi o inimă nobilă; ... şi că preferă să abdice din func
ţiunile sale decât să acţioneze necinstit cum au făcut alţi magistraţi". 3 O altă trăsătură îi completează fizionomia morală. Atins de o boală gravă, el îi scrie păgânului iatrosofist Gesius, prietenul său, şi, reproşându-i că nu-i face rost de leacuri, îl Întreabă dacă
crede că durerea nu este la fel de insuportabilă pentru un filosof ca pentru oricare om.4
Dialogul său filosofie Theophrastos sau despre nemurirea sufletului şi despre învierea trupului prezintă un dublu interes atât prin formă şi structură, cât şi prin conţinut. Enea din Gaza are plăcerea de a platoniza. Ca atare, Platon este numit aproape În fiecare pagină a dialogului său, iar acolo unde nu este numit, este prezent.
1 R. Hercher, Epistolographi graeci, Paris, 1873, p. 24-32.
2 R. Hercher, op. cit. , Scris. I.
3 Traducerea este preluată din O. Legier, op. cit, t.7, 1907, p. 364.
4 R. Hercher, op. cit., Scris. XIX.
S e c o l e l e al VI-lea ş i al V I I - i e a
71
Stilul dialogului, produs al unui studiu meticulos şi detaliat al scrierilor platonice, structura lui care ne face să ne gândim la mai multe dialoguri platonice În acelaşi timp, în fine, spiritul care vrea să fie socratic, toate acestea îl evocă pe Platon. Trebuie să recunoaştem că Enea din Gaza este, În general, un fericit imitator al graţiei şi al firescului platonic. Cât despre fond, suntem departe A
de spiritualitatea dialecticii modelului său preferat. In realitate, În ciuda formei, nu există dialog În 1heophrastos. Dintre cele trei personaje, Aigyptos, Theophrastos, Euxitheos, primul este aproape un simplu auditor, iar al doilea pune Întrebările şi aprobă, deoarece la sfârşit el se converteşte. Doar al treilea personaj îşi expune ideile; deşi expunerea sa lasă În orice moment puncte de lămurit sau de discutat, Theophrastos pune mereu numai Întrebarea ce A
provoacă continuarea expunerii, şi nu demonstraţia filosofică. In ciuda acestui fapt, dialogul are un interes filosofie considerabil.
La Început, Theophrastos se prezintă ca un savant omniscient:
„De mai mulţi ani", spune el, ,,nimeni nu m-a Întrebat despre ceva nou". Cuvinte de sofist.1 Apoi, el dezvoltă Învăţături de ordin livresc: ,,Iată", repetă el deseori, ,,ceea ce vor să mă Înveţe maeştrii din vechime." Ironie evidentă la adresa filosofilor păgâni din epoca lui, care, după opinia autorului nostru, nu fac decât să repete tezele predecesorilor lui. Or, lucrul nou este acolo, lângă Theophrastos, iar acesta nu are decât să fie atent ca să-l vadă. Şi, Într-adevăr, el îl vede la sfârşit. Se presupune că Euxitheos venea din Siria, ţara noii lumini, şi se îndrepta spre Atena pentru a studia pe lângă
filosofi chestiunea nemuririi sufletului; la Alexandria el îl Întâlneşte pe filosoful atenian Theophrastos şi Începe cu el o discuţie În
·această privinţă. El pretinde, servindu-se de ironia socratică, că
vrea să fie Învăţat, când, de fapt, el, sirianul, este cel ce îi va Învăţa pe ceilalţi. Astfel, copiii atenienilor nu vor mai merge În Siria doar pentru a învăţa să aticizeze. Doar că acest Socrate sirian îşi uită repede ironia, căci are un răspuns plin de certitudine pentru 1 Cf. Platon, Gorgias, 447 D.
72
BASILE TATAKIS
orice Întrebare. Euxitheos nu caută adevărul prin conversaţie; el l-a găsit deja, n deţine şi nu vede În această situaţie decât o ocazie de a-l expune, dacă nu chiar de a-l impune celorlalţi. Iată trăsăturile esenţiale care nu au nimic În comun cu Academia. La finalul dialogului, În timp ce Platon, după ce a epuizat dialectica, ar fi lăsat mitul să continue, ce face Enea? ,,Nicio dogmă", zice acesta,
„de la bunii creştini, nu se opreşte la cuvinte; direct din fapte ea îşi ia certitudinea. "1 După care expune minuni recente care demonstrează tezele stabilite, respectiv fovierea trupului, atotputernicia lui Dumnezeu etc. Descoperirea lui Dumnezeu din dragoste faţă
de oameni şi realism mistic, iată izvorul şi direcţia gândirii filosofice a lui Enea. Atitudinea lui aminteşte mai degrabă de cea a stoicilor, dar şi diferă În mod esenţial de aceasta, dat fiind că certitudinea stoică are drept izvor raţiunea umană autonomă. Euxitheos, după ce l-a ascultat pe Theophrastos expunând diferitele doctrine ale celor din vechime În privinţa sufletului: ,,A spune lucruri contradictorii", exclamă el, ,,nu este specific ştiinţei, ci lipsei de experienţă. Văd că această dogmă nu vă vine de la Dumnezeu. În caz contrar, toată lumea ar gândi acelaşi lucru. Aceasta nu este decât o vanitate umană. "2 Este un fel de a spune că ideile lui sunt cuvântul lui Dumnezeu Însuşi. Stoicii, cinicii şi creştinii se aseamănă prin predilecţia lor pentru chestiunile căii vieţii proprii şi a celorlalţi. Este ceea ce ne face ca atunci d:nd îl citim pe Enea din Gaza să avem deseori impresia de a fi În posesia unei diatribe. Subiectele şi argumentaţia sunt aproape identice. Dar diferenţa nu este mai puţin semnificativă. Stoicul, Înţelegând, trebuie să Împlinească În viaţa aceasta destinul care îi este rezervat. Creştinul lucrează În această viaţă pentru viaţa viitoare. Stoicul pleacă
de la autonomia raţiunii pentru a ajunge la o pulverizare a individului, a persoanei umane; aici, omul este indisolubil legat de o cosmologie dominată de hilozoism şi de fatalism. În creştinism, 1 P. G., t. 85, col. 996, B.
2 P. G., 85, 885 B. Acest pasaj aminteşte de cel al Sfantului Vasile din Omiliile la Hexaimeron (P.G., 29, 8, A.B).
