67
elev creştin al lui Plotin, Produs şi Damascius, purcede la asocierea neoplatonismului cu creştinismul, sau mai degrabă la interpretarea şi dezvoltarea dogmaticii creştine În spiritul şi din punctul de vedere neoplatonic. El şi-a compus scrierile, se pare, după moartea lui Produs (485 d. Hr.); acestea au fost puse sub numele lui Dionisie Areopagitul, contemporan şi tovarăş al Sfântului Pavel.
Acest fapt i-a Înconjurat opera de o aureolă incomparabilă şi a făcut din Dionisie Pseudo-Areopagitul maestrul misticii creştine. De atunci, nu este de mirare că misticismul creştin îşi desfă
şoară numeroasele variaţiuni asupra temelor fundamentale ale neoplatonismului, care, după cuvintele lui Inge, ,,de la Sfântul Augustin - şi de la Synesios, adăugăm noi - până În epoca actuală, a fost mereu Încorporat În Biserica creştină" .1 A fost nevoie, În mod firesc, de un anumit timp, Înainte ca scrierile lui Dionisie A
Pseudo-Areopagitul să fie cunoscute şi să-şi exercite influenţa. 11
găsim pe Dionisie citat pentru prima dată ca autor al lor la Sinodul de la Constantinopol În 533. Apoi, cam la jumătatea acestui secol, Ioan de Scythopolis sau episcop de Scythopolis, publică
primul comentariu la scrierile lui Dionisie Pseudo-Areopagitul.
Dar prin Maxim Mărturisitorul, În secolul al VII-lea, operele sale se Încorporează ca o moştenire vie, chiar foarte vie, În viaţa spirituală a Bizanţului. Neoplatonismul va rămâne filosofia teologiei mistice „ce nu demonstrează adevărul, ci îl face să fie văzut În stare pură, sub simboluri, făcând să pătrundă aici fără vreun raţionament sufletul Însetat de sfinţenie şi lumină. "2
Dionisie nu este singurul În această epocă ce se ascunde sub un pseudonim, atribuindu-şi propriile scrieri unuia dintre sfinţii cei mai veneraţi În Biserică. 3 Aceasta demonstrează că epoca aceea nu era favorabilă unor noi eforturi creatoare. Totuşi, nu trebuie să exagerăm şi să Înţelegem În sensul propriu mărturisirea 1 Citat de L. Brunschvieg, Le progres de la conscience dans la philosophie occidentale, I, p. 109.
2 Dionisie Pseudo-Areopagitul, Epist. IX, I, P.G., 3, 1 105 CD.
3 Grumel, EOR, t. 30, (193 1}, p. 395.
68
B ASILE TATA K I S
bizantinilor care nu fac decât să repete ceea ce a fost deja spus de Sfinţii Părinţi. În acest fapt trebuie să vedem mai degrabă înclinarea spre predecesorii lor şi să căutăm propria lor contribuţie În ceea ce ei descoperă la izvoarele lor, În modul de a le prezenta şi În interpretarea pe care le-o dau.
Mai rămâne de spus câte ceva despre mişcarea ştiinţifică În timpul acestor prime două secole. Creştinismul a ştiut să dezvolte, pe lângă misticismul său, o raţionalitate care este, din mai multe puncte de vedere, foarte favorabilă ştiinţei. Este de semnalat În secolul al VI-lea o mişcare importantă În cadrul ştiinţelor matematice, ai căror maeştri par a fi cei doi arhitecţi ai bisericii Sfânta Sofia, Isidor şi Antim. În afara comentariilor la marii matematicieni Apoloniu din Perga şi Arhimede, de la ei ne rămân alte scrieri care nu sunt lipsite de originalitate. Tot secolului lui Iustinian îi aparţine şi eminentul geograf şi gramatician Ştefan din Bizanţ (538-573). Dar opera ştiinţifică cea mai reprezentativă din această perioadă, o operă monumentală, ce merită admiraţia noastră, aparţine domeniului ştiinţei dreptului; este vorba de opera legislativă a lui Iustinian. Această operă este produsul unei ample munci de sistematizare; cel mai mare merit al său este acela de a fi elenizat şi creştinat dreptul roman. Pentru prima dată, Într-adevăr, dreptul roman a trebuit să se adapteze la concepţia creştină
despre om şi despre locul lui În societate, la obiceiurile şi sentimentul dreptului din elenism.
Dar creştinismul, deşi favorabil ştiinţei, Împiedică de altminteri înflorirea interesului ştiinţific. Interesul teologic dominant absorbea total preocupările; teologia, ştiinţa divină, trebuia să fie ocupaţia unică a spiritului uman. Dintre Înţelept şi savant, cele două tipuri pe care cultura greacă le crease, creştinismul pare că
nu vrea să îl asume decât pe primul. Toţi sfinţii sunt Înţelepţi creştini; Înţelepţi prin detaşarea lor de sensibil, de trupesc, În ataşamentul lor faţă de lumina divină, În efortul lor de a face să
domnească aici pe pământ voinţa lui Dumnezeu, În lupta contra sinelui propriu În calitate de fiinţe slabe şi păcătoase. Într-un asemenea tip locul rezervat ştiinţei epocii, respectiv ştiinţa umană,
S e cole l e al VI-lea ş i al V i i - lea
69
dacă şi acesteia îi este rezervat un loc, este secundar. Este ceea ce explică, În realitate, distingerea În cunoaştere a cunoaşterii prin revelaţie, -cunoaşterea teologică, şi În cunoaşterea epocii, a ştiinţei umane, imperfecte, de care trebuie să se ferească. Această distinc
ţie dusă la extrem de către monahi, asceţi mai degrabă, se sfarşeşte uneori prin a vedea În orice mişcare a gândirii umane o acţiune diavolească. Deşi motivele decadenţei ştiinţelor În epoca bizantină sunt multiple şi speciale pentru fiecare dintre ele, această
dispoziţie a creştinului spre ştiinţa vremii nu poate să nu fie una dintre cele mai importante.
Este adevărat că tehnica a marcat un progres considerabil În timpul epocii bizantine, uneori chiar foarte important. Matematicianul Heron Cel Tânăr din Constantinopol a compus În 709
d. Hr. un tratat Despre cadastru şi despre aplicaţiile mecanicii la maşinile de război. Dar nu trebuie să ne Înşelăm: progresul tehnicii nu rezultă numai din aplicarea adevărurilor ştiinţifice; el are mai degrabă un caracter empiric.
II. ORAŞUL GAZA. CEI TREI GAZEENI
A
Intre Antiohia şi Alexandria un nou centru de cultură. şi de mişcare intelectuală s-a format spre sfârşitul secolului al !V-lea d. Hr :, În Gaza, oraş din Palestina. După o scholie a manuscrisului palatin al Antologiei, acest oraş „era prietenul Muzelor şi atinsese cel mai înalt grad În arta cuvântului".1 Mişcarea intelectuală şi artistică din Gaza este remarcabilă prin atitudinea pe care a păstrat-o faţă de cultura greacă. Elenizaţi prin civilizaţie şi cultură şi creştini prin credinţă, gazeenii ne arată prin scrierile lor că au ştiut, exprimându-se Într-un stil clar şi viu, de o puritate profund elenică, să-şi păstreze independenţa faţă de maeştrii gândirii greceşti, În timp ce Încercau să filosofeze după exemplul lor şi să raţioneze 1 M. Croiset, Litterature grecque, 5, p. 984, n. 3.
70
