S e c o l e l e al V I - l e a ş i al V I I - i e a
73
din contră, modestia pe care omul o simte faţă de Dumnezeu duce la Împlinirea persoanei umane În spiritualitate, deoarece această
fiinţă smerită este În acelaşi timp şi fiu al lui Dumnezeu care este duh prin excelenţă. Prin această preocupare pentru viaţa viitoare, creştinul se îndepărtează de stoicism pentru a se apropia de platonism şi de neoplatonism. Dar Platon, ca de altminteri şi ceilalţi filosofi greci şi barbari, nu au perceput, după spusele creştinilor, decât adevăruri parţiale, comiţând erori grave, fie cu privire la natura lumii, fie cu privire la cea a sufletului. Era deci de datoria creştinilor să denunţe erorile şi să reveleze adevărul divin În toată
puritatea sa. Cu cât afinităţile de gândire cu Platon erau mai strânse, cu .itât era mai necesar să se traseze limitele exacte dintre aceste două lumi, mai ales În acea epocă, În care neoplatonismul găsise În Produs şi În Damascius ultimii săi mari maeştri.
Doctrina lui Platon despre preexistenţa sufletului duce la metensomatoză şi implică o cădere a sufletului unei fiinţe superioare Într-o fiinţă inferioară. A admite asta Înseamnă a-i da celui rău ocazia de a-şi spori răutatea; ceea ce nu este drept, deoarece a judeca Înseamnă a lecui.1 Pentru a demonstra preexistenţa, s-a recurs la doctrina reminiscenţei. Dar cum se face că sufletele îşi aduc aminte doar de rău şi nu de bine? Şi de ce un om ca Socrate nu aminteşte nimic de existenţele sale anterioare? Mai mult: dacă sufletul preexistă, ce face înainte de a intra În trup? Şi aceasta nu este tot: sufletul, părăsindu-şi locul lui gol pentru a intra În corp, ar cauza o dezordine În ordinea care trebuie să domnească peste tot şi mereu.2
De altminteri, aceste doctrine ale lui Platon duc la o diminuare a sufletelor. Iar cum, pe de o parte, sufletele oamenilor de bine merg pe Câmpiile Elizee, iar pe de altă parte, ale celor răi se coboară În Hades pentru a nu mai ieşi de acolo, va veni o vreme când
"
nu vor mai exista suflete pentru lumea sensibilă.3 In orice caz, Judecătorul nu are nevoie de un mare număr de existenţe pentru 1 P. G., 85, 896 A.
2 Ibid., 948B.
3 Ibid., 956B.
74
B A S I L E TATA K I S
a judeca bine; una singură 1i este suficientă.1 După cum vedem, mai ales acest Platon al miturilor este cel care 1i atrage atenţia şi care este criticat de Enea; iar niiturile sunt 1nţelese aproape 1n sensul propriu.
Sufletul, ne spune Enea, se naşte cu corpul şi 1şi datorează nemurirea faptului că este o esenţă raţională.2 Creatorul, mereu identic cu sine fosuşi, dincolo de timp, a conferit şi conferă ndncetat nemurirea tuturor fiinţelor raţionale. Cât despre numărul de suflete, nu este infinit decât 1n raport cu noi; 1n raport cu Dumnezeu el este finit. De altminteri, universul este plin de puteri raţionale; dar sunt motive să credem că numărul lor mare le cauzează
acestor esenţe imateriale câteva probleme şi o oarecare micşorare a numărului. Totul este unu, iar fiecare umple totul, iar totul se alătură ansamblului fiinţelor.
Dintre toate calităţile sufletului, liberul arbitru constituie primul şi cel mai mare dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Liberul arbitru este cel mai mare semn de nemurire pe care Dumnezeu ni l-a dat.3 El poate face din om un Dumnezeu.4 Acesta este pentru creştin un ideal de realizat, o credinţă directoare .. Că oamenii se nasc 1n mod necesar buni, iar virtutea lor nu ar avea nicio valoare; aceasta nici măcar nu ar fi o virtute,5 deoarece libertatea de a acţiona este cea care 1i conferă virtuţii esenţa sa. Trebuie doar să
ne dăm seama că nu suntem liberi pentru a alege răul. A ne servi bine de propria libertate, aceasta foseamnă să ne aşezăm 1n slujba Binelui. Dar, deşi liberi, avem nevoie de Dumnezeu pentru a 1mplini fapta după alegerea noastră.
O nouă antropologie se schiţează 1n Theophrastos. Sufletul este non-divin, non-preexistent, dar nemuritor. Omul 1şi construieşte propria istorie folosindu-şi liberul arbitru, care nu trebuie să fie 1 Jbid., 94 lB.
2 Ibid., 949B.
3 P. G., 85, 969-972.
4 Ibid., 909 A.
5 Ibid.
S e col e l e al V I - l ea si al V I I - lea
'
.
75
determinat decât doar de preocuparea pentru bine. Iar trupul Însuşi, Înviat Într-o zi hotărâtă de voinţa divină, chestiune ce îi scandaliza pe păgâni, îşi va regăsi sufletul şi va deveni nemuritor prin atotputernicia lui Dumnezeu. Ca atare, În acest mod, materia Însăşi va fi În viitor făcută nemuritoare. Aceasta deoarece lumea sensibilă tinde prin sine spre perfecţiune; pe de altă parte, sufletul lasă În trup ceva din nemurirea lui ca o sămânţă suficient de puternică pentru a aduna, cu ajutorul Providenţei divine, elementele trupului care sunt despărţite. Aici gândirea lui Enea o urmează pe cea a lui Aristotel. El admite, conform acestuia, că
orice trup care are viaţă este compus din materie şi formă şi că
aceasta din urmă, considerată idee activă, directoare, rămâne nemuritoare. Ea este cea care reface acelaşi corp, dându-i forma pe care A
o avea înainte de disoluţie. In afară de Aristotel, Enea îl urmează
îndeaproape În ideile sale despre om pe Grigorie de Nyssa, care este pentru el un ghid preţios.1
Toată lumea sensibilă este acum muritoare: ,,Aştrii, zice Euxitheos, sunt lucrul cel mai Încântător de pe cer, dar sunt muritori. "2 Nu poate fi altfel, căci ordinea cere producerea contrariilor. Dacă toate lucrurile s-ar asemăna, atunci nimic nu ar mai exista, căci toate ar fi unul şi acelaşi lucru. 3
Lumea sensibilă este, dintr-un alt punct de vedere, un loc de acţiune pentru om. ,,Când un pictor pictează un frumos arhetip, el face mai multe imagini ale acestuia, pentru ca nicio parte a frumuseţii să nu-i scape. La fel, prin varietatea obiectelor şi prin transformarea lor, ajungem să contemplăm mai bine raţiunile care se ascund sub aparenţe".4 Omul este centrul şi sfârşitul creaţiei lumii sensibile În această viaţă şi în viaţa viitoare, deoarece şi atunci e nevoie de un loc şi de un trup nemuritor pentru sufletele 1 P. G., 44, De opificio hominis, p. 125-256, 1328-1345; t. 46, p. 12-161. De resurrectione.
2 Ibid., 85, 961 B.
3 Ibid., 968 B.
