Procopius găseşte mai apoi multe alte inconveniente, la care ne conduce această teorie şi sH.rşeşte prin a se Întreba: ,,Cum de nu ar fi Dumnezeu mai degrabă părintele lumii sau creatorul ei care să o facă să se nască aşa cum Soarele face să apară aurora, şi nu ca un Întemeietor al unui oraş care îi reglementează existenţa".1
„Dacă Dumnezeu", adaugă el, ,,şi lumea sunt coeterne, corpurile simple şi corpurile compuse sunt create simultan; dar aturici cum rezultă acestea din urmă din cele dintâi?" Iar cele care sunt În putere există În acelaşi timp cu cele care sunt fo act, cele imperfecte În acelaşi timp cu cele perfecte care, prin fire, rezultă din cele imperfecte, ca, de exemplu, oamenii maturi ce rezultă din copii, fructele din seminţe, măririle din diminuări şi aşa mai departe".2
În sfârşit, dacă Dumnezeu şi lumea sunt coeterni, nu va exista nimic nou În lume.3 Pasaj foarte interesant, deoarece sugerează că
doctrina despre crearea lumii adoptă ideea că lumea are istoria ei, progresia ei istorică. Nu se mai putea Înţelege lumea În mod orizontal ca ceva la suprafaţa căruia - fondul rămânând mereu identic sieşi - au loc degradări, sau Într-o evoluţie necesară, dar ciclică, ce nu este o evoluţie, ci o repetiţie reglată de dinainte de Heimarmene. Prin Învăţătura despre creaţie, devenirea lumii Începe să capete un alt sens; este o devenire ce se produce pe vertical; deşi toată lumea este pusă În ordine de Înţelepciunea divină, acest fapt nu Împiedică să mai existe loc pentru ceva nou. Astfel, noţiunea de devenire capătă un conţinut nou şi mai bogat.
III. IOAN PHILOPON (cI>IA'OITONOI: ŞI fPAMMATIK'OI:)
Contemporan al gazeenilor, el este mai degrabă un spirit de savant decât unul de filosof. Păgân devenit creştin, elev al lui 1 Ibid., 32 D.
2 P. G., 87, I, 33, AB.
3 Ibid.
82
B ASI L E TATAK I S
Ammonius Hermiae, 1 Philopon este de un interes deosebit pentru Înţelegerea acestei epoci. Iar Înainte de toate, convertirea lui nu se datorează faptului că Înţelepciunea păglnă nu reuşeşte să-i satisfacă nici mintea şi nici sufletul? Dezgustat de păglnismul plin de magie şi de divinaţie, pe care îl reprezintă Produs şi Iamblichus, el caută În creştinism, după cum se pare, liniştea sufletului şi a spiritului. Dacă este aşa, convertirea acestui Învăţat arată că
În acea vreme creştinismul oferea un teren mai solid speculaţiei şi cercetării ştiinţifice. Iar terenul respectiv nu este altul dedt cel constituit din fundamentele creştinismului care structurau un univers aşa îndt acesta să răspundă dt mai bine exigenţelor raţionalizării. Este ceea ce face ca savantul Philopon să se simtă
mai bine În slnul creştinismului şi are grijă, de mai multe ori, să
ne facă cunoscut acest lucru În tratatul său De opificio mundi, unde aflăm despre crearea lumii şi despre ordinea urmată de Dumnezeu În Împodobirea şi desăvlrşirea universului mai multe idei ce astăzi sunt prezentate ca noi. Aceasta deoarece Philopon se simteliber să caute În interiorul lumii sensibile relaţia raţională.2
Inainte de convertire, el a compus comentarii la Aristotel, mai ales la Categorii, la Analitice, la Fizica, la Despre generare şi corupere, la tratatul Despre suflet. Aceste comentarii, pe llngă faptul că sunt rezultatul studiilor Şcolii din Alexandria din acea epocă, şcoală ce păstrează În neoplatonismul său gustul pentru logică, spiritul ştiin
ţific, Într-un cuvlnt, trăsăturile cele mai caracteristice ale tradiţiei aristotelice, fac din Philopon unul dintre cei care au contribuit În mod considerabil la fuziunea glndirii greceşti În creştinism.
1 Etienne Evrard (convingerile religioase şi data comentariului său la „Meteorologice", in Bulletin de la Classe de Lettres de l'Academie Ruyale de Belgique, seriaV, t. XXXIX, 1953, p. 356) conchide, după o analiză meticuloasă a scrierilor luiPhilopon, că acesta era probabil creştin din naştere. Lucrarea lui Evrard arată înplus că un nou studiu exhaustiv al operelor lui Philopon este necesar pentru aavea o idee mai exactă şi despre contribuţia sa filosofică, şi despre viaţa sa.
2 Philopon, De opificio mundi, p. 28 şi urm.
S e c o l e l e a l VI-lea ş i al Vii-lea
83
După exemplul gazeenilor şi al altora, Philopon reia la rândul său subiecte foarte la modă În disputele dintre creştini şi păgâni, precum cel al eternităţii sau al creării lumii. Elle consacră cele două
mari opere teologice şi filosofice ale sale: De aetemitate mundi şi De opificio mundi. Prima lucrare conţine latura negativă a problemei, curăţirea terenului, iar a doua conţine latura pozitivă, construcţia. Prima lucrare este fodreptată contra lui Produs care, prezentând teza păgână a eternităţii lumii sub o formă nouă, făcuse necesare răspunsurile creştine. Ceea ce dă valoare lucrării I\
sale constă în faptul că Philopon nu discută ca un teolog. 1n fond, discuţia este dominată În mod firesc de credinţa În creaţie, dar Philopon discută din ipostaza de Învăţat fizician, urmează problematica tradiţională a gândirii greceşti şi se inspiră, fără a ezita, de la Învăţaţii şi filosofii greci. De altminteri, el vede În Platon, asemenea lui Clement din Alexandria, un discipol al lui Moise!1
Platon, spune acesta, îşi datorează ştiinţa Sfintelor Scripturi; el are idei corecte despre Dumnezeu şi numai tradiţia, obiceiurile şi, poate, teama de a nu avea aceeaşi soartă ca a lui Socrate îl fac să
cadă În eroare. 2 Platon nu este singurul care îl imită pe Moise.
Mai multe doctrine privind soluţiile la probleme de fizică sau de astronomie îşi au originea În Moise. Hipparchus şi Ptolemeu, asemenea lui Platon, s-au inspirat din MoiseP Prin acest subterfugiu se putea revendica de la Moise orice cunoaştere de ordin ştiinţific, ceea ce permitea ca mai apoi să se utilizeze acestea În cea mai mare libertate. Este ceea ce se Întâmplă, Într-adevăr, În a doua lucrare a lui Philopon.
Philopon propune principiul optimist conform căruia nu puteau exista În lume nici lucruri mai multe şi nici mai bune; cât despre veşnicia lumii, el reia toate argumentele înaintaşilor lui şi le adaugă acestora altele noi. Dacă lumea este eternă, spune el, ar putea fi posibil să avem infinitul În act şi fără de număr; ceea ce 1 De opificio mundi, p. 78, 119, 134, 303.
2 De opificio mundi, p. 331, 459.
3 Ibid., p. 15, 1-9.
