S e c o l e l e al Xi-lea ş i a l X i i - l e a
231
a toate; totul provine de la El şi totul îşi are originea În El. Dar, deşi eu ştiu aceasta, cred că natura se află Între Creator şi fiinţele create; ea este ca mâna cauzei prime care, prin intermediul său, deşi rămâne ea însăşi imobilă, conduce lucrurile de aici de pe pământ".1
Urmându-i pe stoici, ajunge să admită că filosoful, folosindu-şi raţiunea, trebuie să ştie tot şi să facă tot; căci filosofia este, şi din punctul lui de vedere, arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor.2 Dar acordul lui cu stoicii se limitează la ceea ce este accesibil raţiunii. ,,Căci", spune el formal, ,,dacă orice lucru are cauza sa, aceasta nu Înseamnă că nu există realităţi inaccesibile raţionamentului şi demonstraţiei, cum susţin stoicii şi Eunomie";3 iar dacă orice lucru îşi are cauza sa, raţiunea sa de a fi nu Înseamnă că orice cauză este cunoscută de toţi. Cea mai mare parte, susţine Psellos, scapă raţionării noastre, iar în aceasta constă apariţia a ceea ce este minunat.4 „ Tot ce este inefabil În natură, chiar faptele care depăşesc natura, deşi au o cauză a propriei lor existenţe, nu au o cauză pe care noi o cunoaştem. "5 „Nu putem aborda divinul În integralitatea sa, iar nu toată natura poate fi înţeleasă de raţiune. "6 Rezultă clar de aici că, înţelegerea prin raţiune este limitată şi că există două cauze principale ale neştiinţei noastre. Pe de o parte, este natura obiectului, cum ar fi fiinţa lui Dumnezeu, care îi este inabordabilă
omului, iar pe de altă parte este vorba despre natura raţiunii, care nu poate să lucreze eficient decât În cadrul anumitor presupuneri.
Sarcina raţiunii este de a căuta de ce se Întâmplă astfel; o părere nu poate fi satisfăcătoare pentru o asemenea nevoie.7 Raţiunea poate să reuşească, cu condiţia ca să plece de la principii admise; este singurul mod de a folosi raţiunea şi care ar fi firesc 1 Fr. Boisonnade, op. cit. , 150.
2 Ibid., p. 120.
3 C. Sathas, op. cit., V, 445.
4 Ibid., V, 477.
5 Ibid., op. cit., V, 480.
6 Ibid., V, 414.
7 P. G., 122, 103 1 AB.
232
B A S I L E TATA K I S
omului. 1 Din fericire, mai presus de raţiune avem mintea, a cărei lucrare este aceea de a reuşi să afle lucrurile Într-un mod superior demonstraţiei şi În mod direct, asemenea senzaţiei. Mintea nu are nevoie de cugetare, ea nu operează decât la cei care au atins punctul suprem al purificării şi al ştiinţei ... ; mintea este perfecţiunea supremă a sufletului.2 Dacă este aşa, esenţial va fi dacă vom şti În ce mod trebuie să procedăm de fiecare dată. Psellos nu uită să ne dea dteva precizări metodologice foarte interesante. ,,Ştiind", spune el, ,,de la cei mai buni filosofi că există o ştiinţă superioară
oricărei demonstraţii şi perceptibilă doar de o minte precaut entuziastă, nu am neglijat-o, ci am luat din cărţile secrete pe care le-am Întâlnit tot ce era potrivit capacităţilor mele. Nu mă voi lăuda că am Învăţat cu exactitate toate aceste lucruri, iar dacă
cineva mi-ar spune că posedă mijloacele de a reuşi, nu aş crede. In opinia mea, dintre toate ştiinţele, trebuie să ne Însuşim una, ca un loc prietenos, iar apoi să ne îndreptăm spre celelalte cu multă
profunzime, dar să ne Întoarcem mereu la ştiinţa care a servit drept punct de plecare. Această metodă pare că nu depăşeşte cu nimic facultăţile pe care noi le-am primit de la natură. "3 Odată
admisă metoda, mai trebuie, pentru a duce la bun sfârşit lucrarea raţiunii, să dăm dovadă de imparţialitate şi să ne păstrăm gândirea şi sufletul independente de orice se Întâmplă În jur.4 Suntem imparţiali când nu supunem gândirea şi voinţa, ci când luăm o decizie În funcţie de valoarea lucrului judecat.5 Există o altă greşeală, foarte gravă, de care trebuie să ne ferim. Când avem de rezolvat o chestiune de gramatică, va trebui să-i căutăm soluţia cu mijloacele proprii ştiinţei gramaticale; a raporta problema la ipoteze străine gramaticii pentru a o rezolva este o absurditate. La fel, atunci când îl explicăm pe Platon trebuie să facem apel la ipotezele lui 1 C. Sathas, op. cit., V, 506-507.
2 P.G., 122, 1031 BC.
3 C. Sathas, op.cit., IV; 121; traducerea este preluată din Zervos, op.cit., 197.
4 Fr. Boisonnade, op.cit.,136.
5 Ibid., 125.
S e cole le a l X i - le a ş i al X I I - lea
233
Platon, şi nu la ideile proprii. 1 Eu, spune Psellos, eu nu aş face niciodată aşa.2 Raţionalismul nu H Împiedică să se folosească de raţionamente inductive: ,,Îmi plac la fel ca raţionamentele deductive". 3 Dar - să reţinem - niciun exerciţiu al raţiunii nu are sens decât dacă se prezintă ca finalitate a filosofiei prime. ,,Pentru a ajunge la acesta, pentru a mă iniţia În ştiinţa pură, am studiat mai Întâi matematica, am contemplat ce este netrupesc; ştiinţele matematice sunt la mijlocul dintre corpurile naturii, minte, care le este străină şi fiinţele ca atare cu care mintea se află În armonie.
Am făcut aceasta cu scopul de a Înţelege ceea ce se află deasupra ştiinţelor matematice, chiar deasupra minţii şi a fiinţe1".4 Este clar că Psellos este, În cazul de faţă, un elev al lui Platon. Aristotel nu H mulţumeşte. Vorbim de raţionalismul lui Psellos, dar e mai potrivit să îl numim, mai general, dialectician. ,,Am urmărit", mai spune el, ,,În studiile şi În cercetările mele, În toate ştiinţele şi În teologie, modul omenesc de a trage concluziile prin principiile admise, În timp ce ştiinţa ta - este vorba de Cerularie - şi teologia ta Îţi vin din principii pe care noi nu le ştim, de care nu am auzit vorbindu-se; fără a studia, tu Îţi descoperi chiar ştiinţa şi chiar Înţelepciunea. "5 El ne spune despre ştiinţa lui Cerularie că este arr6QQTJ'tO<;; şi 'tet\ea'tLKTJ. Cerularie nu cunoaşte ştiinţa care are drept sursă raţiunea şi contemplaţia potrivită.6 „Şi totuşi", continuă el, ,,aceasta constituie sprijinul meu, iar la mine, la raţiune, vei face apel când vei vrea să teologhiseşti".7 Iată limbajul dialecticianului care vizează, prin intermediul misticii lui Cerularie, înclinaţia iraţională pe care Psellos a cunoscut-o foarte îndeaproape 1 Revue Hermes, 1899, p. 316; a se vedea şi Annuaire de la Societe pour l'encouragement des Jtudes grecques,1875, p. 215.
2 Fr. Boissonade, 69.
3 C. Sathas, op. cit., V, 55
4 Ibid., op. cit., IV, 121.
