252
BASILE TATAKIS
sa este de a evita abundenţa de detalii a cronicarilor bizantini, ca şi expunerea fragmentară a istoricilor din vechea Romă.1 Fondul filosofie al concepţiei sale despre istorie este credinţa lui 1n Providenţă şi 1n liberul arbitru.2 Astfel, deşi pune chestiunile umane sub direcţia supremă a lui Dumnezeu, păstrează 1n privinţa omului responsabilitatea actelor sale şi stabileşte posibilitatea examinării lor istorice. El se serveşte, 1n istorie, după cum vedem, de acelaşi principiu ca şi 1n celelalte ştiinţe.3
4
Ceea ce am spus plnă aici nu este numai o introducere 1n filosofia lui Psellos. Am trasat direcţia glndirii şi, 1n mai multe puncte, a esenţei sale, Ne mai rămlne să studiem dteva aspecte neprezentate şi să analizăm altele ca să terminăm tabloul personalităţii lui Psellos ca filosof. Nu trebuie, desigur, să ne aşteptăm la un sistem de glndire 1ncremenit. Preocuparea sa principală, să nu uităm, a fost aceea de a răsplndi filosofia şi ştiinţele anticilor. Pentru o astfel de atitudine, eclectismul şi un efort de popularizare au fost inerente. Ceea ce conferă unitate gmdirii lui Psellos este, pe de o parte, efortul lui de a stabili un acord intre adevărurile de credinţă şi concepţiile greceşti şi, pe de altă parte, faptul că, 1n calitatea lui de neoplatonic, el susţine unitatea fundamentală a glndirii elenice. El adoptă, 1ntr-adevăr, teza neoplatoniciană
potrivit căreia diversitatea filosofiei greceşti este aparentă4; toate şcolile filosofice, spuneau neoplatonicii, contribuie la completarea doctrinei lui Platon, 1ntruchiparea perfecţiunii. Nu numai concepţiile filosofice, ci şi miturile şi operele poeţilor sunt ficţiuni 1 Jbid., 135 şi urm.
2 Ibid., 64.
3 A se vedea mai Înainte în text.
4 Manuscris grec de la Biblioteca Naţională nr. 1182, f. 277 r., citat de Chr.
Zervos, op.cit., 151, nr. 1.
S e c o l e l e a l X i - l e a ş i a l X i i - l e a 253
ce reprezintă adevărul printr-o imagine şi ne ajută să ne ridicăm de la fenomene la realităţile inteligibile. Şcoala lui Plotin îşi asumase sarcina unei munci imense; trebuiau incluse În cadrul doctrinelor platonice teogoniile, ficţiunile poetice şi concepţiile filosofice ale diverselor şcoli. Plotinienii nu sunt primii care au făcut o asemenea muncă. O lungă serie de precursori, de la T eagen din Regium (sec. VI-V î. Hr.) pană la Şcoala Stoică, urmaseră
calea de interpretare Într-un scop analog, configurand metoda potrivită, care nu este alta dedt metoda alegorică. Acest mod de a gandi şi de a lucra nu îi era necunoscut creştinismului. În primul capitol am Încercat să arătăm că gandirea creştină este o gmdire interpretativă prin excelenţă şi că metoda alegorică a fost unul dintre principalele sale motive. Dar pană În prezent Părinţii Bisericii folosiseră metoda ca exegeţi ai Scripturilor pentru a descoperi şi Înţelege prin intermediul ei cuvantul lui Dumnezeu, sau, ca nişte ganditori ca Dionisie şi Maxim, pentru a arăta că universul Întreg nu este, În fond, dedt un text În care, cu ajutorul metodei, putem citi adevărurile de credinţă. Psellos nu adoptă numai teza şcolii lui Plotin privind unitatea fundamentală a gandirii greceşti În Platon. Mai trebuie ceva: pune În slujba credinţei creştine modul de a gwdi al plotinienilor, cu toată armatura, pană la terminologie. Merge cu ei pe calea alegoriei unde dă dovadă de o îndrăzneală puţin obişnuită pentru un ganditor creştin. Se laudă
că a dezvoltat sensul profund al alegoriei.1 Fidel, Într-adevăr, gmdirii sale, conform căreia Antichitatea nu reprezintă dedt un stadiu pregătitor pentru creştinism, el nu ezită să afirme de la înălţimea catedrei sale universitare ideea că autorii greci sunt profeţi ai creştinismului. Astfel, regăseşte la Homer chiar dogma Treimii; iar Zeus, Împreună cu ceilalţi zei În faţa Troiei este, pentru Psellos, Dumnezeul creştinilor, Înconjurat de Îngeri, heruvimi şi sfinţi. Dat fiind că, aşa cum crede Psellos, elenismul, pasionat de alegorie, a ascuns adevărul sub un voal, putem căuta pmă În 1 C. Sathas, op. cit., V, 507.
254
B A S I L E TATA K I S
ficţiunile poetice teoriile cele mai sublime ale creştinismului.1 Ca atare, adopdnd teza plotiniană, Psellos o preia În creştinism oferindu-i un conţinut mult mai larg. Acum baza nu va mai fi Platon, ci doctrina creştină, pe care orice curent de gândire o anunţă Încă
din Antichitate şi spre care totul converge. Astfel, se alătură apologeţilor din primele secole după Hristos, care au Încercat să includă În noua religie Cărţile sibiline, dar face acest lucru Într-un spirit cu totul elenic.
Este de remarcat faptul că Psellos nu îi urmează În interpretările sale doar pe plotinieni. Observând că substanţa tratatelor alegorice ale lui Psellos - a celor care se mai păstrează - este formată dintr-un anumit număr de doctrine Împrumutate din stoicism şi din neoplatonism, Zervos2 le-a clasat În două categorii, făcâdu-le o pertinentă analiză.3 La stoicism se raportează: comentariul la legenda lui Tantal - În Tantal, Psellos vede personificarea eterului -, cel al legendei lui Cronos, acesta este identificat cu noţiunea de timp, care îşi face să dispară vlăstarele, fiinţele individuale, dar nu poate face nimic contra lui Zeus, izvorul etern A
dătător de naşteri. In continuarea aceluiaşi tratat, Psellos face din Zeus simbolul raţiunii, singura ce se sustrage timpului şi ne spune că piatra înfăşurată În scutece, pe care Rhea o dă lui Cronos să o foghită, semnifică raţiunea care se exprimă, simulacru al lui Zeus A
sau al raţiunii interioare. In ultima parte a tratatului, el examinează diversele etape ale progresului raţiunii de la copilărie până
la starea nubilă. Influenţa stoicismului este evidentă În aceste tratate ale lui Psellos. Dar - un lucru remarcabil - Psellos îi urmează
pe stoici În chestiuni privind psihologia, cosmologia sau raţiu�
nea umană.
Seria de comentarii ce au legătură cu neoplatonismul cuprinde tratatul Despre lanţul de aur, ce comentează o parte a unui discurs 1 A se vedea mai sus; A nnuaire de /'A ssociation pour l'encouragement des Etudes
grecques, 1875, p. 220 şi urm.
2 Op. cit., 170.
3 Ibid., 170-182.
S e cole l e al X I - l ea ş i al X I I - lea
255
al homericului Zeus.1 Aici Psellos vede În Cronos intelectul pur care, venind după primul principiu, îi dă naştere lui Zeus, izvorul demiurgic prin excelenţă. Astfel, lanţul de aur este simbolul înlănţuirii fiecărui lucru. Toate fiinţele sunt astfel În legătură cu cauza primă; aceasta poate să le atragă spre ea, În timp ce ele nu pot, la dndul lor, să o facă să coboare spre ele; căci ele sunt mai puţin perfecte, iar aşa cum sunt se pot ridica spre lucrurile perfecte, care, aşa cum sunt, nu pot coborî. Recunoaştem În aceste trăsături substanţa doctrinei neoplatoniciene a procesiunii şi a transformării. La fel şi În celelalte comentarii ale acestei serii - despre adunarea zeilor,2 despre textul din Phaidros3 al lui Platon, cu privire la Zeus, monarh puternic, ce domneşte În cer, şi la armata zeilor care îl urmează, şi despre Sfinx -, fie că explicaţiile pe care le dă au legătură cu lumea inteligibilă, fie că se raportează la natura umană, dar pentru a dezvălui legăturile ce o unesc cu cauza primă, Psellos nu face decât să urmeze îndeaproape doctrinele şcolii lui Plotin. Dar - un lucru deosebit - toate comentariile din serie au un fond teologic. lată dovada că Psellos, entuziast din fire, a fost preocupat de tonul Înălţător al contemplării lumii inteligibile de către plotinieni şi a Încercat să îi introducă În creştinism.
