(fiinţele inteligibile), al căror număr este absolut În sine. Această
metodă de explicare stabileşte, pe de o parte, că putem face raportarea la unirile metafizice ale oricărei fiinţe sensibile şi, pe de altă
parte, că putem Înţelege numerele În concepte superioare şi absolute. Există unul divin, diada divină, imparul şi parul.1 Psellos are grijă să ne mai avertizeze Încă o dată că ·este de acord cu aceste doctrine, deşi simte d.t de dificil este pentru contemporanii lui să
aprobe idei În care nu au fost crescuţi.2 Mai vedem Încă o dată că
natura entuziastă a lui Psellos este mai importantă decât aplecarea lui spre raţionalism şi îl face să prefere contemplaţiile mistice ale neoplatonicilor şi ale neopitagoreicilor. Spiritul idealist al gândirii matematice a lui Platon, pe care Psellos pare că l-a Înţeles În cartea sa Finalitatea geometriei, lipseşte cu desăvârşire În ierarhia ontologică În slujba căreia contemplaţiile mistice pun numerele.
Am vorbit deseori de atitudinea pe care Psellos a păstrat-o faţă
de Aristotel. Este necesar să adăugăm câteva trăsături care vor limpezi puţin tradiţia pe care o urmează această atitudine. Nu ne putem îndoi de faptul că Psellos l-a studiat pe Aristotel, chiar el Însuşi ne spurie. 3 Dar Psellos a cunoscut şi peripatetismul tot prin intermediul neoplatonicilor. Porfir ne spune că metafizica lui Aristotel este condensată În Întregime În Enneade. Exista pentru Psellos şi acel Aristotel al tradiţiei creştine, cel pe care-l aflam În scrierile lui Ioan Philopon, ale lui Leonţiu de Bizanţ, ale lui Anastasie Sinaitul, ale lui Maxim, ale lui Damaschin şi ale lui Fotie.
Acest Aristotel nu îi era necunoscut lui Psellos. El Însuşi ne spune că pentru parafraza sa la tratatul lui Aristotel despre Interpretare a folosit comentariul lui Ioan Philopon; În tratatul lui despre cele cinci voci şi zece categorii, găsim neschimbate definiţiile despre fiinţă, substanţă, accident, gen, specie etc., pe care Ioan Damaschinul le utilizează În lucrarea sa Izvorul cunoştinţei. Aceste două
tradiţii despre Aristotel pe care Psellos le-a cunoscut, au În comun 1 Revue des Etudes grecques, 1892, 346-347.
2 Ibid., 347.
3 C. Sathas, op. cit., V, 444.
S e c o l e l e al XI - iea ş i al XII-iea
259
faptul că ele consideră ştiinţa lui Aristotel o pregătire, una pentru metafizica lui Platon, cealaltă pentru doctrina evanghelică, şi că
nu văd În logică decât un instrument pentru demonstraţii. Psellos a adoptat toate aceste teze, unele ca filosof, altele În calitate de creştin. El vorbeşte, de multe ori, despre interesul faţă de logică, 1
acesteia consacrându-i mai multe lucrări: ,,Din logică", spune el,
„dacă o utilizăm În mod filosofie, putem avea mare folos"2, iar din acest punct de vedere aristotelismul lui este formal, aşa cum a fost aristotelismul Părinţilor Bisericii. Dar Psellos este contemporan cu înflorirea teologiei mistice şi, ca fire entuziastă, a simţit şi el nevoia de a pătrunde şi mai mult În taina lui Dumnezeu, pentru a avea o cunoaştere imediată a ei. Scolastica ortodoxă nu putea să îi servească la aşa ceva. Ca spirit cultivat ce era, În loc să
urmeze calea ascetismului ce duce la iluminare, el a urmat calea filosofiei contemplative şi i-a descoperit pe Plotin şi pe Platon. Ca atare, filosofia lui răspunde nevoii de comuniune cu Dumnezeu, al cărei interpret filosofie se străduieşte să fie, şi nu unul mistic.
Totuşi, el este mai fidel decât se crede În mod obişnuit faţă de tradiţia gândirii creştine: ,,Am studiat", spune el, ,,această filosofie (este vorba de teologie), cu preferinţă faţă de cea profană, pe de o parte urmând doctrina iluştrilor Părinţi ai Bisericii şi, pe de altă
parte, participând din fondul meu propriu3 la completarea ştiinţei divine." Dacă adoptă schema generală a sistemului lui Plotin, Unul, Mintea [Intelectul n. tr.], Sufletul, natura, materia, o face ca un creştin; găseşte aici exprimarea filosofică cea mai clară a adevărului creştin. Aceasta nu miră pe cel ce-şi aminteşte că doctrina plotiniană aparţine secolului al III-lea după Hristos şi că, În fond, el nu este decât o expresie filosofică a problemei religioase care tulbura sufletele În epocă. Să ne amintim că Psellos nu este primul care face aşa ceva. 1n acelaşi timp cu Plotin şi comentatorii lui, el îi urmează îndeaproape pe Grigorie de Nyssa şi pe Maxim, 1 C. Sathas, op. cit., V, 475, 476, 499-502; IV, 462.
2 Ibid., V, 475.
3 Ibid., V. 122.
260
B A S I L E TATA K I S
Părinţi platonizanţi şi neoplatonizanţi ca şi el. El are dreptate să
ne spună că nu face decât să le urmeze exemplul. Ca atare, ceea ce face Psellos, În realitate, este să se elibereze de scolastica ortodoxă, să se alăture vechilor Părinţi şi să-i utilizeze ca, asemenea lor, pe Platon şi pe Plotin, dar mult mai conştient decât ei. Cel mai mare merit al operei sale este, de altminteri, duhul de eliberare şi îndrăzneala gândirii, pe care le Întâlnim deseori.
Dat fiind că nu avem de la Psellos decât compilaţii despre chestiunile de metafizică, nu se poate proceda la o analiză sistematică
a gândirii sale. Ne vom opri, deci, doar la câteva fragmente ce exprimă păreri personale. Mai Întâi, argumentul prin care dovedeşte existenţa filosofiei poate servi drept exemplu tipic pentru modul său de a Împleti gândirea grecească cu doctrina creştină.
Dacă este adevărat, spune el, că Dumnezeu există, Providenţa există şi ea; dacă există Providenţa, există şi ştiinţa (aocp(a) - prin ea Dumnezeu prevede; dacă există ştiinţă, există şi dorinţa de ştiinţă, iar, dacă există dorinţă de ştiinţă, există, deci, filosofie.1
Filosofia decurge obligatoriu din natura Dumnezeului creştin; filosoful nu face dedt să exprime dorinţa sa, iubirea sa pentru Înţelepciunea divină. Filosofia, ne spune el În altă parte,2 a adunat În ea materia tuturor ştiinţelor, lăsându-le să se laude cu numele lor, gol de conţinut, ea este sinteza tuturor. De altminteri, ce este adevărul? Pe de o parte, natura produce specii pure şi formează
