Succesorul lui Ioan Italos la conducerea Facultăţii de Filosofie a fost Teodor din Smirna, autor al unui manual inedit, Fizica şi principiile fizicii după antici. Autorul lui Timarion, 1 scriere satirică din secolul al XIII-lea, imitaţie după Nekyomantia lui Lucian din Samosata*, descrie îndelung onorurile pe care savanţii din Antichitate le adresau lui Psellos şi lui Teodor din Smirna. Ioan Italos, din contră, fiind considerat prea creştin, era alungat cu lovituri de pietre şi fugea chemandu-1 În ajutor pe Aristotel.2 Teodor din Smirna revine, deci, mai fidel la tradiţia lui Psellos.
La elevii lui Italos, Nilos, Leon din Calcedon şi Eustratie de Niceea se cristalizează din ce În ce mai mult dialectica lui Aristotel. Toţi trei au fost acuzaţi de erezie, mai ales Eustratie (cca.
1050-1 120), pentru a fi Învăţat aceeaşi doctrină plotiniană a ipostasurilor pe care Abelard o va preda puţin mai tarziu la Paris.3 Există
o diferenţă esenţială Între Italos şi Eustratie În ceea ce priveşte aristotelismul lor. Eustratie este un fericit comentator al lui Aristotel, - comentariul lui la Etica nicomahică a fost apreciat de Schleiermacher;4 comentariul său laAnaliticele secunde nu este mai puţin interesant. Comentariile lui Eustratie nu sunt tratate doar cu privire la chestiunile filosofice, ca cele ale vechilor comentatori ai lui Aristotel. Eustratie ştie să facă o muncă de interpretare a termenilor şi a ideilor,5 ca şi o analiză a textului comentat. Aceasta îi oferă uneori ocazia de a avansa opinii personale şi de a Înţelege Într-un spirit creştin filosofia elenică, de preferinţă neoplatonismul.6
1 Ed. Hase, notiţe şi extrase dinManuscrits, t. IX (1813).
• Mi'.vmnoc; fi NeKuoµav'tda, Menippus sau coborârea În Hades. Temaprincipală a acestui dialog al lui Lucian este coborârea În infern a lui Menippuspentru a-l Întreba pe Teiresias cu privire la adevărata filosofie (n. tr.).
2 Timarion, ed. cit., p. 232-238.
3 E. Brehier, Histoire de la philosophie, I, 629.
4 Studii ale Academiei de Ştiinţe din Berlin din 1816-1817: Ueberdie griechischen Scholien zur Nikomachischen Ethik des A ristoteles.
5 Commentarem in Aristotelem graeca, t. XX (1892), p. 6.
6 Chr. Zervos, op. cit., 425-427.
272
B A S I L E TATA K I S
Comentariile lui au fost, din Evul Mediu, traduse În latină, iar Robert de Lincoln 1, Albert cel Mare şi Toma d' Aquino le-au folosit. Pe de altă parte, Eustratie, deşi „maestru În ştiinţa profană, egal cu cei mai buni dintre adepţii Academiei şi ai Porticului"2, este, înainte de toate, un maestru În ştiinţa sfântă, aşa cum o dovedesc cele şapte scrieri teologice editate de Demetracopoulos.3 Iar aceste scrieri merită atenţia noastră graţie metodei lor silogistice.
Urmându-l pe maestrul său, Italos, Eustratie se străduieşte În mod serios să dovedească doctrina creştină prin argumente ale raţiunii, care deseori iau forma unui eşafodaj de sorite, înlănţuite unele cu altele şi ocupând pagini Întregi. 4 În opusculul său contra monofizitismului călugărului Nil,5 Eustratie ne oferă un nou exemplu al metodei sale scolastice; critica şi respingerea monofizitismului sunt stabilite aici pe baza argumentărilor logice, fizice şi teologice.
Este adevărat că Eustratie are grijă să ne avertizeze că expunerea sa este realizată ca exerciţiu pentru suflet, pentru ca acesta să fie hrănit cu adevăruri În drumul său spre adevărul prim.6 Chestiunea acestuia din urmă nu o discută, îl interesează doar metoda de a ajunge la el, de a-l Înţelege cu mai multă claritate; iar această
metodă nu este, după cum vedem, decât metoda pur scolastică, Întemeiată pe logica şi argumentaţia lui Aristotel. Ortodoxia, neliniştită de raţionalismul deseori antibisericesc al lui Italos şi având grija de a aduce spiritele la materia de nedemonstrat a principiilor credinţei, i-a reproşat cu severitate lui Eustratie procedeul de „a silogiza". Cele spuse mai Înainte ne îndreptăţesc să vedem În Mihail din Efes şi În Eustratie de Niceea, şi nu În Italos, pe maeştrii cei mai importanţi de la Începutul perioadei care avea să
1 F. Picavet, Roscelin, philosophe et theologien, Paris, 1911, p. 106.
2 Ana Comnena, ed. Teubner, II, 260.
3 Bibliotheque ecclesiastique, Leipzig, 1866.
4 Demetracoupoulos, op. cit., p.127-151; 151-160; pentru construcţia soritelor, p. 153-154 şi p. 160-198 passim.
5 Op. cit., pp. 160-198.
6 Op. cit., p. 60.
S e col e l e al X I - l ea ş i al X I I - lea
273
aducă În Apus victoria definitivă a lui Aristotel; ar fi, deci, interesant să cunoaştem În detaliu importanţa pe care aceştia au avut-o.
În Mihail ltalikos, din contră, profesor ecumenic la Şcoala Patriarhală În epoca lui Ioan Comnenul (1 1 1 8-1 143), descoperim un continuator fidel, am spune aproape un ecou al lui Psellos.
Teodor Prodromos, contemporanul şi prietenul lui, îl numeşte imitator al lui Platon şi al doilea Platon.1 La fel ca Psellos şi În acelaşi spirit, el preda la Universitate toate ştiinţele, filosofia şi filologia2. Descoperim la Mihail ltalikos un stil plin de imagini şi de jocuri retorice şi o dragoste pentru retorică ce îl face să spună că
retorica este superioară filosofiei; În timp ce retorica Împodobeşte viaţa omului şi o face mai civică, filosofia este o singuratică ce se ocupă de linii şi de nimicuri şi îşi permite să se exprime cu certitudine asupra lucrurilor pe care nu le cunoaşte.3 Afirmă ca şi Psellos că doar teologia ne învaţă lucrurile inefabile; ajungand la ea, ne debarasăm de toate "aporiile" cu care Înţelepciunea lumii ne umpluse sufletul.4 Şi Teodor Prodromos este un prieten al lui Platon şi al retoricii şi, În mica sa scriere Despre mare şi mic, se arată a fi un critic aspru al lui Aristotel. Aici combate una după
alta propunerile pe care Aristotel le face cu privire la acelaşi subiect În capitolul VI din Categoriile sale şi trage concluzia că marele şi micul nu sunt calificative relative aşa cum vrea Aristotel, ci calificative absolute. Paul Tannery, care a editat această scriere, spune
„că nu putem nega că În general Prodromos are meritul de a fi Întreprins o muncă dificilă".5 Această scriere ca şi al său Xenedemos, dialog în care îşi expune îndoielile În privinţa diferitelor puncte din tratatul lui Porfir despre cele cinci voci, ne fac să vedem În Prodromos un spirit foarte stdns legat de gandirea greacă, de cea a lui Platon, În special.
1 E. Miller, Recueil des historiens des croisades, historiens grecs, II, 270.
2 Cramer, Anecdota graeca oxoniensia, III, p. 167-170 (scrisoarea 7).
