,
,
du-se acţiune de diagnosticare, dedându-se acestei sarcini atât de empirice şi de tatonante, atât de întortocheată şi de oblică, s-ar părea că filosofia se îndepărtează de calea regală care îi aparţinea când avea de întemeiat sau de desăvârşit cunoaşterea, de enunţat fiinţa sau omul. De fapt, am putea la fel de bine să spunem - sau chiar mai bine, ştiindu-ne preferinţa pentru aceste întoarceri către origine - că filosofia, devenind discurs diagnostic, îşi regăseşte vechea înrudire cu artele milenare care ne-au învăţat să reperăm semnele, să le interpretăm, a În ansamblul manuscrisului, cuvintele sau grupurile de cuvinte în italice sunt subliniate de Michel Foucault în original.
15
Michel Foucault
să dezvăluim răul care se ascunde, insuportabilul secret, a numi ceea ce, maiestuos, tace în miezul atâtor lucruri confuze. Încă de la începuturile epocii greceşti şi până azi, filosoful n-a recuzat nicicând pretenţia de a fi câtuşi de puţin şi un ghicitor: a existat întotdeauna la el ceva dintr-un medic şi dintr-un exeget. Heraclit şi Anaximandru l-au învăţat să asculte cuvântul zeilor, să
descifreze secretul corpurilor. Iată că şi după mai bine de două mii de ani filosofii continuă să citească semnele.
Când se spune azi că filosofia are drept sarcină să
diagnosticheze, se vrea oare altceva decât ajustarea ei la cel mai vechi destin al său? Ce poate să însemne cuvântul „diagnostic" - această idee a unei cunoaşteri care străbate şi deosebeşte -, dacă nu cumva o anumită
privire în profunzime, o ascultare mai fină, simţuri mai uşor alertate care merg dincolo de sensibil, de audibil, de vizibil şi care fac să ţâşnească, în cele din urmă, în plină lumină, semnificaţia de sub text, răul din corp?
De la începutul filosofiei greceşti, nu cumva raţiunea de a fi a filosofului a fost aceasta: a interpreta şi a vindeca2? A face să se ivească, într-un discurs în care ar fi solidare, enunţarea sensului şi conjurarea răului. De-a lungul întregii culturi occidentale, în chip obscur sau manifest, răul şi sensul n-au încetat să se sprijine, să se consolideze, să se susţină unul pe celălalt, desenând astfel o figură care a fost locul însuşi al filosofiei noastre şi motivul de a filosofa pe veci, din nou şi din nou. Pentru că răul uitării, al întunericului, al căderii, al materiei şi-a întins vălul, sensul şi-a pierdut iluminarea primă în care scânteia; s-a retras în umbră şi de aceea trebuie să-l pândim răbdător prin semnele care, din fericire, îl manifestă
16
Diagnosticul
încă. Dar, invers, dacă ne înverşunăm să regăsim sensuleste pentru că vrem cu încăpăţânare să-l facem să spună
de unde ne-au venit acest rău si
I
această uitare si
I
cum să
reducem pentru totdeauna distanţa (depăşită doar câteo clipă uneori) care ne separă de plenitudinea primă asensului. Şi dacă n-ar exista deloc, dedesubtul tuturorformelor care ne sunt oferite, această surdă presiune asensului, am şti noi oare vreodată că aparţinem dinastieirăului? Fără rău, sensul, pe deplin desfăşurat, n-ar maifi un sens, ci prezenţa fiinţei înseşi; iar în lipsa acestuisens, subteran, dar activ, răul s-ar scufunda în somn şis-ar şterge fără urmă în blândeţea aţipită a fiinţei noastre.
Acesta a fost spaţiul de joc dat filosofiei de cătreOccident. Aici s-a înnodat, înaintea oricărei metafizici,raportul filosofiei cu Dumnezeu; înaintea oricărui idealism, raportul său cu Binele. Aici şi-a dat filosofia dublulrol de interpret ultim şi de vindecător al sufletelor. Să nupresupunem totuşi că, devenind cu Descartes discurs autentic despre adevăr, filosofia a renunţat la această vecheînrudire cu exegeza şi cu terapeutica; asta pentru că ideeaunui adevăr pe care nici percepţia, nici cunoaşterea nul-ar putea feri de eroare şi nu l-ar putea asigura cu toată
certitudinea presupune o ordine primă, dar invizibilă aadevărului care trebuie restabilit pentru a risipi pericoleleiluziei şi pentru a conduce, după caz, la înţelegerea sa.
Să nu presupunem nici că filosofia modernă de la Hegelîncoace s-a eliberat din jocul, atât de greu de înfrânt,dintre sens si rău: orice cuvânt care vrea să ne reducă
la adevărul despre noi înşine, să ne trezească din uitare,să reînsufleţească actele fundamentale ale cunoaşteriinoastre, să regăsească solul originar sau autenticitatea17
