străbată în sens invers toate acumulările istoriei -, ci ceea ce există, fără paşi înapoi şi fără distanţare în chiar clipa în care vorbeşte7. Iar filosoful va fi mulţumit dacă
i se va întâmpla să prindă, în cele din urmă, în năvodul cuvintelor sale ceea ce înseamnă „astăzi", pentru a-l face să strălucească o clipă. El e doar omul zilei şi al momentului: trecător, mai aproape de trecere decât oricine.
Acest straniu discurs, aparent fără justificare, pentru că nu are nimic „altceva" de spus, pentru că nu iluminează nimic, pentru că stă pe loc şi nu face nicio promisiune, acest straniu discurs derizoriu, aşadar, constituie filosofia în activitatea de diagnosticare în care trebuie b Şters: ,,secret".
20
Diagnosticul
să se recunoască azi. În care trebuie să recunoască acestastăzi al său.
Note
1. În 1966-1967, Michel Foucault abordează de mai multe ori ideea filosofiei ca acţiune de diagnosticare. Într-un interviu publicat în cotidianul La Presse de Tunisie în aprilie 1 967, el prezintă structuralismul drept „o activitate prin care teoreticienii, nonspecialişti, se străduiesc să definească raporturile actuale care pot să existe între cutare şi cutare element al culturii noastre" şi susţine că, astfel definit, ,,structuralismul poate trece drept o activitate filosofică, dacă admitem că rolul filosofiei este de a diagnostica. Filosoful a încetat într-adevăr să vrea să spună ceea ce există etern. Are sarcina mult mai dură şi mai ingrată de a spune ce se petrece. În această măsură, putem vorbi de un soi de filosofie structuralistă care s-ar putea defini ca activitate ce permite diagnosticarea a ceea ce este astăzi" (M . Foucault, ,, La philosophie structuraliste permet de diagnostiquer ce qu'est «aujourd'hui»" [1967], în Dits et Ecrits. 1 954- 1 988, voi. I, 1 954- 1 975, ed. sub dir. lui Daniel Defert şi Fran�ois Ewald, în colaborare cu Jacques Lagrange, Paris, Gallimard, 2001 [1994] [de acum prescurtat DE I], nr.
47, pp. 608-61 3, aici p. 609). Pe această temă, vezi infra, pp.
331 -333. Ideea filosofiei ca diagnostic al prezentului redevine centrală pentru Foucault la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980, mai ales odată cu lecturile sale succesive din textul lui Immanuel Kant despre Aufklărung şi cu elaborarea a ceea ce el numeşte „ontologia prezentului". Vezi, de exemplu, M. Foucault, ,,lntroduction by Michel Foucault" [1978], în Dits et Ecrits. 1 954- 1 988, voi. li, 1976-1988, ed. sub dir. lui Daniel Defert şi Fran�ois Ewald, în colaborare cu Jacques Lagrange, Paris, Gallimard, 2001 [1994] [de acum prescurtat DE li], nr.
219, pp. 429-443, aici p. 4 31; id., ,, Pour une morale de !'inconfort" [1979], în DE li, nr. 266, pp. 783-788, aici p. 783; id., 21
