Michel Foucault
existenţei, să restituie întregul destin occidental pornind de la ascunderea fiintei3 - orice cuvânt care are aseme-
,
nea ţeluri mai vrea să interpreteze şi să vindece. Atât de mari ne sunt dificultăţile, în cultura occidentală, să ne eliberăm de ceea ce ne-a fost prescris, cu milenii în urmă, la Milet, la Crotona şi [la] Chios4• Filosofăm, iremediabil, între Dumnezeu şi boală; între ceea ce înţelegem şi ceea ce suferim: între cuvânt şi corp. Filosofăm despre extrema lor apropiere şi, deopotrivă, despre distanţa care le ţine totuşi separate. Aici, în acest loc privilegiat în care se naste straniul discurs al filosofiei, se schitează, strălucesc
,
,
şi se şterg formele care îl ocupă: moartea, sufletul, adevărul, binele, mormântul şi lumina simţurilor, existenţa liberă a omului. Pentru ca filosofia occidentală să existe aşa cum a existat, a fost nevoie de această contaminare a corpului şi a cuvântului, de această întrepătrundere a răului vizibil şi ascuns în corp cu răul ascuns şi manifestat prin cuvânt. Şi dacă, în majoritatea culturilor, medicul şi preotul nu sunt deloc îndepărtaţi unul de celălalt, vecinătatea lor nu a fost de ajuns, cel mai adesea, să dea naştere figurii terţe a filosofului: nu orice apropiere poate conduce la asta; a trebuit, mai exact, ca preotul să fie cel care ascultă un alt cuvânt, iar medicul cel care ghiceşte interiorul corpului. Numai cu o asemenea dublă condiţie a putut Occidentul să inaugureze această mare alegorie a profunzimii în care avem obiceiul să recunoaştem ceea ce numim filosofie5 •
Dacă este adevărat că azi filosofia îsi recunoaste
'
,
sarcina de a fi un discurs de diagnostic, ea nu face cu siguranţă nimic mai mult decât să recunoască exact ce a fost şi cum a fost întotdeauna. Şi totuşi nu este vorba de 18
Diagnosticul
o pură şi simplă redundanţă în raport cu istoria ei, nu este nici măcar o repliere pe locul regăsit al originii sale.
Paradoxul filosofiei astăzi, când este destinată diagnosticării, e că scapă - începe să scape - figurii întrepătrunse a sensului şi a răului. Ea are în faţa sa ciudata misiune de a stabili un diagnostic care n-ar fi o interpretare şi care n-ar avea drept scop o terapeutică. De aici, fără îndoială,
[faptul] că, de o bună bucată de vreme încoace, se proclamă că filosofia este încheiată, că ea nu mai are niciun rol de jucat, că n-a descoperit nicio semnificaţie nouă, că nu a alinat niciun rău. Desigur - dar tocmai prin asta a întinerit filosofia, având în faţa ei, pentru întâia oară, sarcina enigmatică de a diagnostica, fără a asculta un cuvânt mai profund, fără a urmări un rău invizibil.
Ca şi cum, în cele din urmă, ea n-ar mai fi păstorită de divinităţile de la naşterea ei, ci s-ar ivi pe lume odată cu ele, având de spus ceea ce are de spus, fără şiretlicurile sensului, fără umbrele răului.
Filosoful trebuie să ştie de acum că, dacă este 11medic al culturii"6, nu a primit totuşi [drept] misiune să vindece; nu-i revine nici sarcina de a îmbunătăţi lucrurile, nici de a domoli ţipetele, nici de a împăca; nu aduce laolaltă din nou ceea ce discordia împrăştiase. Medic fără
leac, căruia nu-i va fi dat niciodată să vindece, are el măcar puterea de a spune unde se află răul, de a pune degetul pe rana de nevindecat, de a denunţa boala şi de a-i spune pe nume? Poate el măcar să fie sigur că
există ceva 11ce nu merge"? Dacă da, să spună cel puţin ce e ascuns; dacă nu poate să descopere răul pentru a-l vindeca, să enunţe măcar secretul care ne scapă şi care ne străbate pe toţi fără să bănuim; iar dacă nu poate 19
Michel Foucault
să aducă împăcarea, atunci, din contră, să ne trezească
şi să ne reamintească ceea ce, poate dintotdeauna, am uitat. Dar s-ar putea la fel de bine să nu existe mai multă
enigmă decât boală; s-ar putea la fel de bine ca niciun cuvânt fundamentalb să nu ne străbată, în tăcere, discursurile; să nu existe nimic la suprafaţa lumii care să fie de ordinea semnului. Prudenţa însăşi a acestui diagnostic care defineşte azi sarcina filosofului exclude să presupunem că există de la bun început un sens sau că dublăm vizibilul pentru a face să apară, dedesubtul lui sau cumva în transparenţa lui, o profunzime ascunsă. Dacă [îl] comparăm cu [cel] al exegeţilor şi al terapeuţilor, strămoşii şi naşii lui, truda filosofului apare acum mult mai lesnicioasă şi mai discretă - chiar puţin inutilă: filosoful trebuie să spună pur şi simplu ceea ce există. Nu fiinţa, nici lucrurile însele - căci ar trebui să dezvăluie, să revină
la un originar deopotrivă prezent şi retras, să regăsească
ceea ce a fost cu adevărat naiv în uzura familiarului, să
