Fiindcă am lucrat-Ia fel de fel de producţii, pentru a-mi asigura existenţa, în loc să-mi văd de filmele mele. A fost o mare gre
şeală. Mai ales acum: au trecut cinci ani de la Asta e, cea mai mare pauză pe care am avut-o vreodată. După cinci ani, devii şi puţin nesigur, fiindcă nu ai mai făcut film de atâta timp şi te întrebi dacă mai poţi să gândeşti azi aşa cum gândeai înainte.
Eu sper să depăşesc momentul ăsta. De aceea lucrez acum la două proiecte succesive şi mi-am făcut nişte planuri foarte precise, ca să scurtez aceste perioade de pauză. Dacă trecutul nu-l mai pot schimba, barem în viitor să am un output mai mare.
Care sunt problemele documentarului în România?
În România, noi nu avem noţiunile de bază ale filmului documentar, şi asta se vede de la ştiri, unde se lucrează totuşi cu material documentar. De asemenea, nu sunt operatori şi sunetişti de film documentar - cu mici excepţii, evident. Oamenii de la televiziune lucrează după program ( doar opt ore), ceea ce nu se poate la un documentar. Salariile sunt foarte mici şi rişti ca oamenii să nu mai vină să lucreze cu tine, fiindcă se pot duce la o casă de film particulară, unde câştigă mult mai mult şi nu-i mai interesează documentarul tău de doi lei. În general, nu prea sunt producţii documentare, sunt nişte cvasireportaje şi atât. Atunci e normal că oamenii precum Florin lepan sau Alexandru Solomon caută finanţare în străinătate, pentru că
vor să lucreze. Eu, fiind un revoluţionar de felul meu, aş vrea să
fac o mică revoluţie aici. Cine nu-şi ia soarta în propriile mâini nu are dreptul să se plângă. Cât timp nu scăpăm de fatalismul tipic românesc, cât timp nu eliminăm noţiunea de „asta e" din capetele noastre, probabil că n-o să se schimbe nimic.
32
„Noul val" în cinematografia românească
Membrana invizibilă
din jurul paharului cu spirt medicinal
Înainte de a vedea filmele lui Thomas Ciulei, am auzit tot felul de comentariicontrariante: realitatea de genul ăsta o trăieşti, nu o vezi la televizor; e cinicsă te foloseşti de suferinţa umană pentru a construi ficţiuni; e meschin să
profiţi de lucrurile urâte din România pentru a câştiga premii la festivalurile din afară etc.
Dacă aceste filme au câştigat multe premii internaţionale, asta nu sedatorează nici realităţilor sordide, care nu există numai în România, nicimodului în care sunt împachetate „feliile de viaţă", care ar trebui să
hrănească setea străinilor avizi de exotism şi de senzaţional. Personajelelui Thomas Ciulei sunt, într-adevăr, figuri marginale, însă unele pitoreştişi năstruşnice, ceea ce le ridică peste sărăcie, alcoolism şi vagabondaj. Elesunt puse, ce-i drept, să joace nişte roluri, dar în film par nişte actori profesionişti. Asta, deoarece replicile şi felul lor de a fi nu sunt alterate, ci, dincontră, sunt conturate şi întărite de intervenţia regizorală. Peisajele, dezolantesau fascinante, mizerabile sau fantastice, par în context miniaturi dintr-unplan secund. Deasupra lor se ridică oamenii, mari şi colţuroşi, care trăiescundeva între limita brutală a animalităţii şi condiţia de supraom, dată de ofilosofie a nepăsării şi a luării în deriziune a beteşugurilor, de care nu duclipsă. Mai există, desigur, şi un punct de vedere asumat, un ochi al regizorului care caută aceşti antieroi pitoreşti, care aşază camera şi, ocazional,scrie texte.
Însă Thomas Ciulei nu vrea nici să arunce cu noroi în România, nici să
le dea un os de ros occidentalilor cinici şi plictisiţi, ci se străduieşte să afleceva despre condiţia umană. Unde alţii ar vedea bipezi vorbitori înfăşuraţiîn zdrenţe, regizorul descoperă bucurie, fantezie şi optimism. Să fie aceastao reflectare deformată a unei realităţi prea puternice pentru a fi prinsă pepeliculă sau o percepţie insensibilă şi frivolă asupra suferinţei umane? Poatecă e un pic de realitate deformată în aceste documentare, un pic de cruzimecombinată cu o percepţie subiectivă, dar ele sunt ingrediente care coexistă,
