58
„Noul val" în cinematografia românească
ne va merge mai bine. De exemplu, autorii francezi, britanici sau americani aşteaptă cu sufletul la gură să vadă ce vor scrie criticii de la publicaţiile importante. Aşa trebuie să se întâmple şi în România. E un cerc vicios aici, dar cineva trebuie să facă
prima mutare. Eu cred că această primă mutare ar trebui făcută
de critici.
Filmul tău de diplomă a fost un documentar. Ce părere ai despreacest gen? Ai mai face documentare?
Păi am mai făcut şi cu Andreea Păduraru un documentar la Craiova, într-un azil de bătrâni; am stat o săptămână acolo şi am filmat. Iar unii dintre autorii la care ţin cel mai mult sunt documentarişti: Raymond Depardon, Frederick Wiseman sau Richard Dindo. Pot să spun că sunt format în mare măsură de filmul documentar. Frontiera dintre documentar şi ficţiune a fost stabilită într-un mod arbitrar, în realitate lucrurile sunt ceva mai complicate; eu prefer să vorbesc, pur şi simplu, despre film şi să includ aici şi documentar, şi ficţiune. Dacă avem posibilitatea să suprapunem imaginile dintr-un film documentar peste o realitate dată, asta nu înseamnă că dispare ficţiunea, inven
ţia. În documentar există o doză importantă de ficţiune, de subiectivism, există nişte opţiuni ale unui autor. De exemplu, în 1974, une partie de campagne, unde Raymond Depardon filmează campania electorală a lui Valery Giscard d'Estaing, tu îl vezi pe acesta şi ştii că a fost un preşedinte francez, în film apare cu numele lui, aşa că poţi zice: ,,E documentar, nu e fic
ţiune". Dar, dacă faci abstracţie de toate datele astea, probabil că bucuria ta de spectator va fi mult mai mare, pentru că accesul la esenţa lucrurilor, la esenţa cinematografului, îţi va fi mult facilitat. La fel după cum pictura se află dincolo de figură, dincolo de reprezentare, dincolo de tablou, filmul - documentar
