Experienţa personală şi munca în domeniul medical m-au învăţat că teama de moarte creşte şi descreşte de-a lungul diferitelor etape ale vieţii. Copiii de vârste fragede n-au cum să nu observe, în jurul lor, pâlpâirile mortalităţii: frunze moarte, insecte şi animale de companie, bunici care dispar, părinţi în doliu, hectare întregi de pietre de mormânt în cimitire. Copiii pot să observe, să-şi pună întrebări şi, urmând exemplul părinţilor, să rămână tăcuţi. Dacă-şi exprimă deschis neliniştea, părinţii devin în mod evident stânjeniţi şi, bineînţeles, se grăbesc să-i liniştească.
Câteodată adulţii încearcă să găsească cuvinte alinătoare, sau să plaseze toată
problema în viitorul îndepărtat, sau să risipească teama copilului cu poveşti care neagă moartea în favoarea reînvierii, a vieţii eterne, a raiului şi a reîntâlnirii.
Teama de moarte este apoi eclipsată, de la şase ani până la pubertate, aceiaşi ani pe care Freud i-a identificat ca perioada sexualităţii latente. Ulterior, în timpul adolescenţei, teama de moarte revine în forţă – adolescenţii devin adesea preocupaţi de moarte, unii se gândesc chiar la sinucidere. Mulţi adolescenţi, astăzi, răspund fricii de moarte devenind stăpâni şi cauzatori ai ei, în a doua lor viaţă, cea a jocurilor virtuale foarte violente. Alţii sfidează moartea cu umor negru şi cântece ironice sau vizionând filme horror cu prietenii. În adolescenţa timpurie, mergeam de două ori pe săptămână la un mic cinematograf aflat după colţ de magazinul tatălui meu şi, la unison cu prietenii mei, ţipam în timpul filmelor de groază şi ne uitam fascinaţi la eternele filme despre ororile din cel de-al Doilea Război Mondial. Îmi amintesc că mă cutremuram în tăcere gândindu-mă la pura întâmplare de a mă fi născut m 1931 şi nu cinci ani mai devreme ca vărul meu, Harry, care a murit în carnagiul de la invazia Normandiei.
Unii adolescenţi sfidează moartea, asumându-şi riscuri îndrăzneţe. Unul dintre pacienţii mei – care avea fobii multiple şi o groază generalizată că ceva catastrofal se poate întâmpla în orice moment – mi-a povestit cum a început să sară cu paraşuta la vârsta de şaisprezece ani şi a executat zeci de sărituri. Acum, privind înapoi, crede că acesta era un mod de a se confrunta cu teama de propria moarte.
Cu trecerea anilor, preocupările legate de moarte ale adolescenţei sunt date la o parte de două sarcini importante în viaţa unui adult tânăr: alegerea unei cariere şi formarea unei familii. Apoi, trei decenii mai târziu, după ce copiii pleacă de acasă
şi se ivesc semnele sfârşitului carierei profesionale, criza vârstei de mijloc ne invadează şi anxietatea morţii erupe din nou în mare forţă. Când atingem apogeul vieţii şi privim calea care ni se aşterne în faţă, înţelegem că drumul nu mai urcă de acum înainte, ci urmează panta către declin şi degradare. Din acest punct, preocupările legate de moarte nu sunt niciodată absente din minte.
Nu este uşor să trăieşti fiecare moment al vieţii având conştiinţa morţii. Este ca şi cum ai încerca să priveşti soarele drept în faţă: nu poţi rezista mult. Pentru că nu putem trăi îngheţaţi de frică, găsim metode să atenuăm teroarea morţii. Ne proiectăm în viitor prin copiii noştri, devenim bogaţi, faimoşi, creştem tot mai mult, dezvoltăm ritualuri compulsive care să ne protejeze, sau îmbrăţişăm credinţa de neclintit într-un salvator ultim.
Unii oameni – extrem de încrezători în imunitatea lor – trăiesc eroic, de multe ori fără să se gândească la ceilalţi sau la propria siguranţă. Alţii totuşi, încearcă să
transceandă separarea dureroasă adusă de moarte prin relaţionare cu cineva drag, cu o cauză sau cu o Fiinţă Divină. Anxietatea în faţa morţii este mama tuturor religiilor, care, într-un fel sau altul, încearcă să tempereze angoasa finitudinii noastre. Dumnezeu, aşa cum e formulat transcultural, nu numai că alină durerea mortalităţii prin viziunea unei vieţi eterne, dar îndulceşte şi înfricoşătoarea izolare, oferind o prezenţă eternă şi, de asemenea, pune la dispoziţie un model pentru a trăi o viaţă plină de sens.
În ciuda încercărilor noastre ferme şi remarcabile de apărare, nu putem înlătura total anxietatea morţii: este întotdeauna acolo, adăpostindu-se într-un colţ ascuns al minţii noastre. Poate că, aşa cum spune Platon, în adâncul sufletului nostru nu putem minţi.
Dacă aş fi fost un cetăţean al Atenei antice, în anul 300 î.H. (o perioadă adesea numită epoca de aur a filosofiei) şi aş fi traversat o stare de panică legată de moarte sau aş fi avut un coşmar, la cine m-aş fi dus să-mi cureţe mintea de pânzele fricii? Probabil m-aş fi târât până în agora, o zona a Atenei antice unde se aflau multe dintre şcolile importante de filosofie. Aş fi trecut pe lângă Academia înfiinţată de Platon, şi condusă acum de nepotul lui, Speusippos, şi pe lângă Liceu, şcoala lui Aristotel, cândva un student al lui Platon, dar prea divergent filosofic ca să poată fi numit succesorul său. Aş fi trecut pe lângă şcolile Stoicilor şi Cinicilor şi aş fi ignorat orice filosof itinerant în căutare de studenţi. În cele din urmă, aş fi găsit Grădina lui Epicur, şi acolo cred că aş fi găsit ajutor.
Unde merg astăzi oamenii care nu-şi pot controla teama de moarte? Unii caută
ajutor la familie şi prieteni, alţii se îndreaptă către biserică sau terapie, dar sunt şi
unii care ar putea consulta o carte precum aceasta. Am lucrat cu o mulţime de oameni terorizaţi de moarte. Cred că observaţiile, reflecţiile şi intervenţiile pe care le-am dezvoltat pe parcursul unei vieţi de muncă în domeniul terapiei pot oferi un ajutor semnificativ şi o abordare introspectivă tuturor celor care nu-şi pot alunga singuri teama de moarte.
În primul capitol, vreau să evidenţiez faptul că frica de moarte creează
probleme care la început nu par direct legate de mortalitate. Moartea are bătaie lungă, cu un impact care adesea este ascuns. Deşi frica de moarte poate să-i paralizeze complet pe unii oameni, adesea teama este convertită şi exprimată în simptome care par să nu aibă nicio legătură cu moartea persoanei respective.
Freud credea că o mare parte a psihopatologiei manifestate de o persoană
provine din reprimarea sexualităţii. Cred că acest punct de vedere este mult prea îngust. Lucrând în domeniul clinic, am ajuns să înţeleg că cineva poate să-şi reprime nu doar sexualitatea, ci întreaga fiinţă biologică şi mai ales natura sa finită.
În capitolul al doilea, voi aborda modalităţile de recunoaştere a fricii de moarte mascate. Mulţi oameni prezintă anxietate, depresie sau alte simptome alimentate de teama de moarte. În acest capitol, ca şi în cele care urmează, îmi voi susţine punctele de vedere cu istorii de caz medicale şi cu tehnici din practica mea, precum şi cu relatări din filme şi din literatură.
În capitolul al treilea, voi arăta că înfruntarea morţii nu trebuie să aibă ca rezultat disperarea care anulează orice scop în viaţă. Dimpotrivă, poate să fie o experienţă care să duca la trezirea către o viaţă mai plină. Teza centrală a acestui capitol este: deşi moartea ca proces fizic ne distruge, ideea de moarte ne salvează.
Capitolul al patrulea descrie şi pune în discuţie unele dintre ideile de impact avansate de filosofi, psihoterapeuţi, scriitori şi artişti în ceea ce priveşte înfrângerea fricii de moarte. Dar, aşa cum sugerează Capitolul al cincilea, ideile singure pot fi insuficiente în raport cu teroarea pe care o răspândeşte moartea.
Asocierea ideilor cu relaţiile inter-umane reprezintă cel mai puternic ajutor pentru a ţine teama de moarte la distanţă, iar eu sugerez multe modalităţi practice pentru aplicarea acestei sinergii în viaţa noastră cotidiană.
Cartea de faţă prezintă un punct de vedere bazat pe observaţiile despre cei care au venit la mine pentru ajutor. Dar, pentru că observatorul îl influenţează
întotdeauna pe cel observat, recurg, în Capitolul al şaselea, la examinarea observatorului însuşi şi rememorez experienţele personale legale de moarte şi atitudinile mele faţă de mortalitate. Şi eu mă lupt cu mortalitatea şi, ca profesionist a cărui carieră s-a concentrat pe anxietatea morţii, dar şi ca individ care întrezăreşte moartea din ce în ce mau aproape, doresc să fiu cât mai sincer şi clar în ceea ce priveşte experienţa mea legată de anxietatea morţii.
Capitolul al şaptelea oferă instruire psihoterapeuţilor. Într-o mare măsură, aceştia evită să lucreze direct cu anxietatea morţii. Poate din cauză că sunt reticenţi în a-şi confrunta propria anxietate. Dar şi mai important este faptul că
şcolile de specialitate oferă instruire minimă sau deloc în ceea ce priveşte o abordare existenţială: tineri terapeuţi mi-au spus că nu explorează în terapie anxietatea morţii pentru că nu ştiu cum să procedeze cu răspunsurile primite.
Pentru a fi folositori clienţilor tulburaţi de anxietatea morţii, terapeuţii au nevoie de un set nou de idei şi de un nou tip de relaţie cu pacienţii lor. Deşi acest capitol este adresat terapeuţilor, am încercat să evit jargonul profesional şi sper că
textul este suficient de clar pentru a-i fi accesibil oricărui cititor.
De ce, m-aţi putea întreba, să ne preocupăm de acest subiect neplăcut, înfricoşător? De ce să ne uităm fix la soare? De ce să nu urmăm sfatul venerabilului decan al psihiatriei americane, Adolf Meyer, care, acum un secol, îi avertiza pe psihiatri: „Nu vă legaţi la cap fără să vă doară”? De ce să ne luptăm cu cel mai teribil, mai întunecat şi mai imuabil aspect al vieţii? Într-adevăr, în ultimii ani, apariţia îngrijirii de specialitate (managed care), a terapiei de scurtă durată (brief therapy), a terapiei fundamentate pe controlul simptomelor (sympton control) şi a tentativelor de modificare a tiparelor de gândire nu au făcut decât să exacerbeze acest punct de vedere limitat.
Orice s-ar spune, moartea chiar „doare”. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind uşor, abia auzită, undeva sub membrana conştientului. Ascunsă şi deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile şi conflictele noastre.
Cred cu tărie – ca individ care va muri el însuşi într-o zi din viitorul nu foarte îndepărtat şi ca psihiatru care a avut ca preocupare anxietatea morţii timp de zeci de ani – ca înfruntarea morţii ne dă ocazia nu să deschidem o cutie otrăvită a Pandorei, ci să revenim la viaţă într-o manieră mai bogată şi mai empatică.
În consecinţă, ofer această carte într-un mod optimist. Cred că o să vă ajute să
priviţi moartea în faţă şi, prin asta, nu numai să vă atenuaţi groaza, dar să vă şi îmbogăţiţi viaţa.
Capitolul 2
Cum să recunoaştem anxietatea morţii
Moartea este totul
Şi, în acelaşi timp, nimic.
Viermii în tine vor intra şi vor ieşi.
Fiecare persoană se teme de moarte în felul ei. Pentru unii oameni, anxietatea morţii este muzica de fundal a vieţii, şi fiecare activitate evocă gândul că un anumit moment nu se va mai întoarce niciodată. Chiar şi un film vechi este resimţit dureros de cei care nu se pot abţine să nu se gândească la faptul că toţi actorii sunt acum pământ.
