Astfel că munca Juliei pe parcursul terapiei a fost să găsească un fel de a trăi mai puţin absurd. Am discutat despre competitivitatea din mariajul ei şi despre ce
însemnau toate desenele pe jumătate începute din biroul şi din dulapurile ei. Ne-am pus problema, de exemplu, dacă nu cumva ideea unui destin alternativ avea rolul să contracareze linia dreaptă de la naştere la moarte. Sau poate că nu-şi termina tablourile reprezenta în seine o recompensă, în sensul că nu ajungea să-şi testeze cu adevărat limitele talentului. Poate că voia să continue să creadă că ar fi putut face lucruri mari, dacă şi-ar fi dorit. Poate că era ceva atrăgător în ideea că, dacă şi-ar fi dorit, ar fi putut fi o mare artistă. Poate că niciuna operele sale artistice nu se ridica la nivelul pe care şi-l impunea ea.
Julia a rezonat mai ales cu ultima sugestie. Era mereu nemulţumită de sine şi se motiva cu un moto pe care îl memorase de pe o tablă de la şcoală, la vârsta de opt ani:
Bine, mai bine, foarte bine
Să nu te laşi niciodată
Până când binele nu-l faci mai bine
Şi mai binele, foarte bine.
Povestea Juliei constituie un alt exemplu despre felul în care anxietatea în faţa morţii poate lua forme deghizate. A venit la terapie cu o serie de simptome care erau o deghizare transparentă a anxietăţii faţă de moarte. Mai mult, ca şi în cazul lui Alice simptomele au apărut după moartea cuiva drag, un eveniment care a servit ca experienţă revelatoare, care a făcut-o să se confrunte cu propria ei moarte. Terapia a avansat rapid; pe parcursul a câtorva şedinţe durerea şi comportamentul ei temător au dispărut, şi a început să se confrunte direct cu felul nesatisfăcător în care trăia.
„Ce anume te sperie când te gândeşti la moarte?”, o întrebare pe care le-o adresez adesea pacienţilor mei, determină răspunsuri variate care accelerează
munca terapeutică. Răspunsul Juliei: „Toate lucrurile pe care nu am apucat să le fac" atrage atenţia asupra unei teme de mare importanţă pentru toţi cei care tatonează sau se confruntă cu moartea: relaţia direct proporţională dintre teama de moarte şi sentimentul vieţii netrăite.
Cu alte cuvinte, cu cât ţi-ai trăit mai puţin viaţa, cu atât anxietatea în faţa morţii este mai mare. Cu cât mai mare este eşecul de a trăi o viaţă împlinită, cu atât mai mult te vei teme de moarte. Nietzsche a exprimat eficient această idee în două
epigrame scurte: „Consumă-ţi viaţa” şi „Mori la timpul potrivit”, la fel ca Zorba grecul al cărui îndemn este: „Nu-i lăsa morţii nimic mai mult decât un castel ars”, sau Sartre în autobiografie: „Mă îndreptam în tăcere spre sfârşitul meu… sigur că
ultima zvâcnire a inimii mele va fi imprimată pe ultima pagină a operei mele şi moartea nu va lua decât un om mort.”
Umbra lungă a unui frate mort: James
James, un asistent juridic în vârstă de patruzeci şi doi de ani, a început terapia din mai multe motive: îşi ura meseria, se simţea neliniştit şi nu-şi găsea locul, abuza de alcool, şi nu avea nicio legătură intimă, în afara unei relaţii tensionate cu soţia. La primele noastre şedinţe, n-am putut să disting, din sumedenia de probleme – interpersonale, profesionale, maritale, abuzul de alcool – nicio preocupare legată de probleme existenţiale ca efemeritatea sau moartea.
În curând, totuşi, probleme de la un nivel mai adânc au început să iasă la suprafaţă. De exemplu, am observat că, ori de câte ori exploram subiectul izolării lui faţă de ceilalţi, ajungeam mereu în acelaşi punct: moartea fratelui său mai mare, Eduardo.
Eduardo murise la vârsta de optsprezece ani într-un accident de maşină, când James avea şaisprezece ani. Doi ani mai târziu, James a plecat din Mexico să
urmeze colegiul în Statele Unite şi, de atunci, şi-a văzut familia o dată pe an: întotdeauna mergea acasă, la Oaxaca, în noiembrie, pentru comemorarea fratelui său, de El día de los muertos, ziua morţilor.
Mai era ceva ce începuse să apară la aproape fiecare şedinţă: subiectul începutului şi sfârşitului. James era frământat de probleme escatologice, chestiuni legate de sfârşitul lumii, şi învăţase, practic, pe de rost Cartea Revelaţiilor. Şi chestiunea originilor îl fascina, în special textele antice sumeriene, care, după
părerea lui, atribuiau origini extraterestre speciei umane.
Mi s-a părut dificil să mă confrunt cu aceste subiecte. În primul rând, durerea pentru fratele lui nu era accesibilă: reacţia lui emoţională legată de moartea fratelui său era înconjurată de amnezie. Înmormântarea lui Eduardo? James îşi amintea un singur lucru: că era singurul de acolo care nu plângea. Reacţionase, a spus el, ca şi cum ar fi citit în ziar despre drama altei familii. Chiar şi la comemorarea anuală, James se simţea de parcă numai trupul lui era acolo, dar mintea şi spiritul, nu.
Anxietate faţă de moarte? Nu era o problemă pentru James care a spus că
moartea nu i se părea ameninţătoare. De fapt, considera comemorarea un eveniment pozitiv şi aştepta cu plăcere o reuniune cu familia sa.
Am explorat convingerile lui paranormale din mai multe direcţii, încercând din răsputeri să nu-mi arăt scepticismul extrem, făcându-l astfel defensiv. Strategia mea consta în a evita conţinutul (adică poziţiile pro şi contra despre întâlniri cu extratereştri sau semnele rămase în urma vizitelor unor OZN-uri) şi în a mă
concentra, în loc de asta, pe două lucruri, semnificaţia psihologică a interesului său şi epistemologia sa, adică în ce mod îşi valida ceea ce ştia (ce surse folosea şi ce anume constituia o dovadă suficientă pentru sine).
M-am întrebat cu voce tare de ce el, în ciuda unei educaţii excelente într-un colegiu din Ivy League, ignora consecvent cercetările academice legate de subiecte ca originea umanităţii. Ce avea de câştigat îmbrăţişând credinţe ezoterice, supranaturale? După mine, îi făceau rău: îl izolau şi mai mult, deoarece nu îndrăznea să le împărtăşească prietenilor săi pentru că aceştia l-ar fi crezut bizar şi l-ar fi respins.
Toate eforturile mele au avut efect minim şi, în curând, terapia a stagnat. Era agitat în timpul şedinţelor şi nu avea răbdare, în general începând fiecare şedinţă
cu întrebări sceptice sau neserioase, precum: „Cât o să dureze terapia, doctore?”
sau „Sunt aproape vindecat?” sau „Asta o să fie unul dintre cazurile alea interminabile care ţin mereu în funcţiune casa de marcat?”
Apoi, la o şedinţă, a povestit un vis foarte puternic, care a schimbat totul. Deşi îl avusese cu câteva zile înainte de şedinţă, îi rămăsese fixat în minte cu o claritate nefirească:
Sunt la o înmormântare. Cineva este întins pe masă. Preotul ţine o predică
despre tehnici de îmbălsămare. Oamenii se perindă pe lângă cadavru. E rândulmeu, şi ştiu că trupul a fost îmbălsămat şi cosmetizat în mare măsură. Îmi fac curajşi merg mai departe în rând. Prima dată văd tălpile, apoi picioarele, apoi continuisă-mi ridic privirile. Mâna dreaptă e bandajată. Apoi mă uit la cap, şi ştiu că efratele meu, Eduardo. Mă înec şi încep să plâng. Am două senzaţii: întâi de tristeţeşi apoi de consolare că figura nu i-a fost afectată şi este bronzat. „Eduardo arată
bine”, îmi spun. Şi când ajung la capul lui, mă aplec şi îi spun „Arăţi bine, Eduardo”.
Apoi mă aşez lângă sora mea şi îi spun „Arată bine! La sfârşitul visului, stau singurîn camera lui Eduardo şi încep sa citesc cartea lui despre întâlnirile cu OZN-uri de la Rosewell.
Cu toate că n-a asociat spontan visul cu nimic, l-am îndemnat să facă asocieri libere cu imaginile. „Uită-te la imaginea care îţi persistă în minte”, i-am zis, „şi încearcă să gândeşti cu voce tare. Descrie gândurile care îţi trec prin minte.
Încearcă să nu omiţi şi să nu cenzurezi nimic, chiar şi lucrurile care par prosteşti sau irelevante.
„Văd un tors din care intră şi ies furtunuri. Văd un corp zăcând într-un bazin cu lichid galben – probabil lichid de îmbălsămare. Nu-mi mai vine nimic.”
„Ai văzut, în realitate, corpul lui Eduardo la înmormântare?”
„Nu-mi amintesc. Cred că slujba s-a ţinut cu sicriul închis, pentru ca Eduardo a fost aşa de mutilat de accident.”
„James, văd pe faţa ta atâtea expresii care se schimbă când te gândeşti la acest vis.”
