Nici căldura colindătorilor. De fapt, a fost o formă de terapie de şoc existenţială
sau, aşa cum o voi numi în această carte, o experienţă revelatoare. Spiritul Viitorului (Spiritul Crăciunul Ce Va Să Vină) îl vizitează pe Scrooge şi-i aplică o doză
de terapie de şoc, înfăţişându-i viitorul. Scrooge îşi vede cadavrul neglijat, vede străini amanetându-i lucrurile (chiar şi cearceafurile şi cămaşa de noapte), şi-i aude pe membrii comunităţii sale discutând despre moartea sa cu lejeritate. Apoi, Spiritul Viitorului îl însoţeşte pe Scrooge în curtea bisericii, să-şi vadă mormântul.
Scrooge se uită la piatra funerară, pipăie cu degetele literele care formează
numele său şi, în acel moment, suferă o transformare. În următoarea secvenţă, Scrooge este o persoană caldă şi plină de înţelegere.
Alte exemple de experienţe revelatoare – o confruntare cu moartea care îmbogăţeşte viaţa – sunt de găsit cu prisosinţă în marea literatură şi în film. Pierre, protagonistul romanului lui Tolstoi, Război şi pace, se află în faţa plutonului de execuţie, dar este graţiat după ce câţiva oameni din faţa lui sunt împuşcaţi. Un suflet pierdut înainte de această întâmplare, Pierre se schimbă şi trăieşte cu entuziasm şi cu scop în restul romanului. (În viaţa reală, Dostoievski a avut parte, la douăzeci şi unu de ani, de o graţiere similară, în ultimul moment, şi viaţa lui s-a schimbat în acelaşi fel).
Gânditori dintr-o perioadă timpurie, mult înainte de Tolstoi încă de la începutul cuvântului scris – ne-au amintit de interdependenţa dintre viaţă şi moarte. Stoicii (de exemplu Crisipus, Zeno, Cicero şi Marc Aureliu) ne-au arătat că a învăţa să
trăieşti bine înseamnă a învăţa să mori bine şi, invers, că a învăţa să mori bine înseamnă să înveţi să trăieşti bine. Cicero a spus că „a filosofa înseamnă să te pregăteşti pentru moarte.” Sfântul Augustin scria: „numai în faţa morţii se naşte natura adevărată a omului. Mulţi călugări medievali păstrau un craniu uman în chilia lor pentru a se concentra asupra mortalităţii şi a lecţiei pe care aceasta o dă
pentru felul de a trăi viaţa.” Montaigne recomanda oricărui scriitor o cameră cu
vedere largă către un cimitir, pentru că aceasta ascute gândirea. În aceste feluri, dar şi în multe altele, mari învăţaţi ne-au reamintit pe parcursul secolelor că, deşi moartea fizic ne distruge, ideea de moarte ne salvează.
Deşi moartea ca proces fizic ne distruge, ideea de moarte ne salvează. Să
examinăm această idee mai îndeaproape. Ne salvează? De ce anume? Şi cum ne salvează ideea de moarte?
Diferenţa dintre „Cum sunt lucrurile” şi „Faptul că lucrurile sunt”
O dialectică exprimată de Heidegger, filosoful german din secolul XX, clarifică
acest paradox. El propune două modalităţi de existenţă: modalitatea cotidiană şi modalitatea ontologică (de la onto, „fiinţă” şi logos, „studiu”). În existenţa cotidiană, sunteţi total absorbiţi de ceea ce vă înconjoară, şi vă minunaţi de cum sunt lucrurile în lume; în timp ce în existenţa ontologică, apreciaţi şi vă concentraţi atenţia asupra miracolului „fiinţei” în sine şi sunteţi uimiţi de faptul că lucrurile sunt, că voi sunteţi.
Există o diferenţă crucială între cum sunt lucrurile, şi faptul că lucrurile sunt.
Când sunteţi absorbiţi de existenţa cotidiană, vă îndreptaţi atenţia către lucruri efemere, precum aspectul fizic, stil, posesiuni sau prestigiu. Când trăiţi în modalitatea ontologică, dimpotrivă, nu sunteţi doar mult mai conştienţi de existenţă şi mortalitate, şi de celelalte caracteristici imuabile ale vieţii, dar, de asemenea, sunteţi şi mult mai neliniştiţi şi mai înclinaţi să faceţi schimbări esenţiale. Sunteţi determinaţi să vă angajaţi cu toata responsabilitatea umană
fundamentală să construiţi o viaţă în care să existe în mod autentic participare, conectivitate, sens şi realizare de sine.
Multe relatări ale unor schimbări semnificative şi de durată, catalizate de o confruntare cu moartea, vin în sprijinul acestui punct de vedere. Lucrând intensiv vreme de zece ani cu pacienţi care urmau să moară de cancer, am descoperit că
mulţi dintre ei, în loc să se lase paralizaţi de disperare, aveau o atitudine pozitivă şi erau radical transformaţi. Îşi modificaseră priorităţile în viaţă, ignorând aspectele triviale ale existenţei. Îşi asumaseră puterea de a alege să nu facă lucrurile pe care chiar nu doreau să le facă. Comunicau mai profund cu cei pe care îi iubeau, şi apreciau mai mult aspectele fundamentale ale vieţii: schimbarea anotimpurilor, frumuseţea naturii, ultimul Crăciun sau An Nou.
Mulţi au vorbit despre o diminuare a temerilor faţa de alţi oameni, despre o mai mare disponibilitate de a-şi asuma riscuri şi o mai mică îngrijorare că ar putea fi respinşi. Unul dintre pacienţii mei a făcut un comentariu amuzant despre cum
„cancerul vindecă nevroza”; altul mi-a spus: „Ce păcat că a trebuit să aştept până
acum, până când corpul mi-a fost ciuruit de cancer, ca să învăţ să trăiesc!
Experienţa revelatoare la sfârşitul vieţii: Ivan Ilici, personajul lui Tolstoi În romanul lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici, protagonistul, un birocrat de vârsta a doua, egocentric şi arogant, are o boală abdominală incurabilă şi agonizează într-o durere continuă. La apropierea morţii, Ivan Ilici îşi dă seama că toată viaţa s-a apărat de noţiunea de moarte prin preocuparea sa pentru prestigiu, aspectul exterior şi bani. Devine furios pe toată lumea din jurul său care perpetuează
negarea şi falsitatea, dându-i speranţe nefondate că se va face bine.
Apoi, în urma unei conversaţii uimitoare purtate cu zona cea mai profundă a sinelui, găseşte într-un moment de mare claritate înţelegând că moare atât de rău pentru că a trăit atât de rău. Toată viaţa lui a fost greşită. Ascunzându-se de moarte, s-a ascuns şi de viaţă. Îşi compară viaţa cu senzaţia pe care o avea adesea în trenuri, când credea că merge înainte, dar, de fapt, mergea înapoi. Pe scurt, devine conştient de existenţa ca atare.
Deşi moartea se apropie repede pentru Ivan Ilici, el îşi dă seama că încă mai are timp. Devine conştient că nu numai el, ci toate fiinţele vii trebuie să moară.
Descoperă compasiunea, un sentiment nou pentru el. Simte un fel de tandreţe faţă de ceilalţi: pentru fiul său tânăr care-i sărută mâna, pentru servitorul care îl îngrijeşte într-un mod firesc şi iubitor; şi chiar, pentru prima dată, pentru tânăra lui soţie. Simte compasiune pentru ei, pentru suferinţa pe care le-a provocat-o şi, în cele din urmă, moare nu în suferinţă, ci simţind bucuria compasiunii intense.
Romanul lui Tolstoi nu este numai o capodoperă literară dar şi o lecţie puternică şi, într-adevăr, se găseşte adesea pe lista de lecturi a celor care urmează
cursuri de îngrijire a muribunzilor.
O astfel de conştientizare a faptului de a exista duce la schimbări personale importante, dar cum să treci de la modalitatea cotidiană de existenţă, la modalitatea generatoare de schimbare? Simpla dorinţă sau chiar un efort continuu în acest sens nu sunt suficiente. Dimpotrivă, e nevoie de o experienţă urgentă şi irevocabilă pentru a trezi o persoană şi a o smulge din existenţa cotidiană, conducând-o în cea ontologică. Aceasta este ceea ce numesc experienţa revelatoare.
Dar cum putem avea experienţe revelatoare în viaţa cotidiană, noi cei care nu suferim de cancer, nici nu ne aflăm în fata plutonului de execuţie şi nici nu suntem vizitaţi de Spiritul Viitorului? Din experienţa mea, factorii majori care favorizează o experienţă revelatoare sunt evenimentele de primă importanţă din viaţă: Suferinţa cauzată de moartea cuiva drag
O boală incurabilă încheierea unei relaţii intime
Un prag de vârstă important, o aniversare semnificativă (cincizeci, şaizeci, şaptezeci de ani, ş.a.m.d)
O traumă devastatoare, cum ar fi un incendiu, un viol sau un jaf Plecarea copiilor de acasă (sindromul cuibului gol)
Pierderea unei slujbe sau o schimbare de carieră
Pensionarea
Internarea într-un azil
În sfârşit, visele puternice, care aduc la suprafaţa un mesaj dintr-o zonă mai adâncă a eului, pot servi ca experienţe revelatoare.
Fiecare dintre relatările următoare, alese din experienţa clinică, ilustrează o formă diferită de experienţă revelatoare. Toate strategiile pe care le folosesc cu pacienţii mei sunt accesibile oricui: pot fi modificate şi folosite nu numai în introspecţii, ci şi pentru a-i ajuta pe cei dragi.
