În cazul altora, anxietatea e mai zgomotoasă, greu de controlat, erupând la trei dimineaţa, lăsându-i cu răsuflarea tăiată în faţa spectrului morţii. Sunt asaltaţi de gândul că şi ei vor muri în curând, la fel ca toţi ceilalţi din jurul lor.
Alţii sunt hăituiţi de o anumită fantasmă a iminenţei morţii: un pistol îndreptat spre capul lor, un pluton de execuţie nazist, o locomotivă îndreptându-se tunătoare spre ei, o cădere de pe un pod sau de pe un zgârie-nori.
Scenariile legate de moarte iau forme puternice. Cineva se vede închis în coşciug, cu nările pline de pământ, şi totuşi conştient că va zace în întuneric pentru totdeauna. Altul se teme că nu va mai vedea, auzi sau atinge niciodată o fiinţă
dragă. Alţii simt durerea de a fi sub pământ în timp ce toţi prietenii lor se află
deasupra. Viaţa va continua ca înainte, fără ca cineva să mai ştie vreodată ce se va întâmpla cu familia sa, cu prietenii săi, cu lumea sa.
„Fiecare dintre noi gustăm puţin moartea când alunecăm în somn în fiecare noapte sau când ne pierdem cunoştinţa sub anestezie. Moartea şi somnul, Thanatos şi Hypnos, cum se numesc în mitologia greacă, erau gemeni. Prozatorul existenţialist ceh Milan Kundera sugerează că actul uitării este şi el o anticipare a morţii: „Ceea ce-i înspăimântă pe mulţi în legătură cu moartea este nu pierderea viitorului, ci pierderea trecutului. De fapt, actul uitării este o formă de moarte cu care ne întâlnim mereu în viaţă.”
În cazul multor oameni, anxietatea morţii este manifestă şi uşor de recunoscut, dar totuşi supărătoare. La alţii, este subtilă, ascunsă, mascată sub forma altor simptome, şi poate îi identificată numai prin explorare, dacă nu chiar excavare.
Anxietatea morţii în formă manifestă
Mulţi dintre noi echivalăm anxietatea morţii cu frica de rău, de abandon sau de anihilare. Alţii sunt uluiţi de enormitatea eternităţii, de ideea de a fi mort pentru totdeauna, în vecii vecilor; alţii nu pot înţelege starea de nefiinţă şi se întreabă
unde voi fi când vor muri; alţii îşi îndreaptă gândurile spre oroarea de a vedea întreaga lor lume dispărând; alţii se luptă cu inevitabilitatea morţii, ca în acest e-mail trimis de o femeie de treizeci şi doi de ani cu accese de anxietate: Cred că sentimentul cel mai puternic l-am avut când am înţeles că voi fi EU cea care va muri, nu altă entitate cum ar fi Eu-cea bătrână sau Eu-cea bolnavă în stadiu terminal şi pregătită să mor. Cred că întotdeauna m-am gândit la moarte pieziş, mai degrabă ca la ceva care s-ar putea întâmpla, decât ca la ceva care se va întâmpla. Săptămâni în şir după un puternic atac de panică, m-am gândit la moarte mai serios ca întotdeauna şi acum ştiu că nu este ceva care s-ar putea întâmpla. M-am simţit de parcă am avut revelaţia unui adevăr îngrozitor şi nu m-aş mai fi putut întoarce la ce era înainte.
Alţi oameni trag din frica lor o concluzie insuportabilă, nici lumea lor, nici amintirile despre ea nu vor mai exista niciodată. Strada lor, lumea lor cu întâlniri de familie/ părinţii/ copiii, casa de pe plajă, liceul, locurile preferate de camping –
toate se vor evapora odată cu moartea lor. Nu există nimic stabil, nimic care să
dureze. Ce sens poate să aibă o viaţă atât de efemeră? E-mailul continua astfel.
Am devenit acut conştientă de lipsa de sens – de felul în care tot ceea ce facem pare condamnat la uitare, şi de moartea planetelor. Mi-am imaginat moartea părinţilor mei, a surorilor mele, a iubitului meu şi a prietenilor mei. De multe ori mă
gândesc cum, într-o zi, craniul şi oasele MELE, nu un set ipotetic de craniu şi oase, vor fi în afara corpului meu şi nu înăuntrul lui. Acest gând e foarte tulburător. Nu prea înţeleg ideea de a fi o entitate separată de corpul meu, aşa că nu mă pot consola cu gândul la un suflet nemuritor.
Afirmaţiile acestei femei conţin câteva teme principale: pentru ea, moartea a devenit un concept personalizat, nu mai este ceva ce s-ar putea întâmpla sau ceva ce li se în tâmplă numai altora; inevitabilitatea morţii face ca toată viaţa să fie lipsită de sens. Ea consideră improbabilă existenţa unui suflet nemuritor separat de corpul ei fizic şi nu găseşte consolare în conceptul de viaţă după moarte. De asemenea, ea se întreabă dacă uitarea de după moarte e aceeaşi cu uitarea de dinainte de naştere (un punct important la care vom reveni în discuţia despre Epicur).
O pacientă cu atacuri de panică pricinuite de ideea morţii, mi-a dat acest poem la prima noastră şedinţă:
Moartea e atotstăpânitoare.
Prezenţa ei mă chinuie,
Mă stăpâneşte, mă conduce.
Strig de durere.
Merg mai departe.
În fiecare zi, anihilarea se iveşte.
Încerc să las urme
Care poate vor conta,
Implicându-mă în prezent.
E tot ce pot face.
Dar moartea pândeşte din spatele
Acestei faţade protectoare,
De al cărei confort mă agăţ
Ca un copil de o pătură.
Pătura e permeabilă
În tăcerea nopţii
Când teroarea se întoarce.
N-o să mai fie niciun eu
Care să respire în natură,
Să îndrepte greşelile,
Să simtă dulcea melancolie.
Pierdere insuportabilă, fără să fim conştienţi de ea.
Moartea e totul
