YALOM D. IRVIN
Privind soarele
în faţă
Cum să înfrângem
teroarea mor iți
Le soleil ni la mort ne se peuvent regarder en face.
(Soarele şi moartea nu pot fi privite fix în faţă.)
Francois de la Rochefoucauld, Maxima 26
Traducere din limba engleză
de Ştefania Mihalache
virtual-project.eu
Se dedică mentorilor mei care ajung prin mine la cititorii mei:John Whitehorn, Jerome Frank,
David Hamburg şi Rollo May
Prefaţă si mulţumiri
Această carte nu este, şi nici nu se doreşte a fi, un compendiu de reflecţii despre moarte, pentru că, vreme de milenii, orice scriitor serios a abordat subiectul mortalităţii umane.
În schimb, este o carte profund personală care izvorăşte din propria confruntare cu ideea morţii. Am în comun cu fiecare fiinţă umană teama de moarte: este umbra noastră întunecată de care nu suntem niciodată despărţiţi.
Aceste pagini conţin ceea ce am învăţat despre depăşirea fricii de moarte, din propria experienţă, din lucrul cu pacienţii mei şi din ideile celorlalţi scriitori care mi-au influenţat munca.
Sunt recunoscător multor oameni care m-au ajutat pe parcurs. Agentul meu, Sandy Dijkstra, şi editorul Alan Rinzler au fost indispensabili prin ajutorul lor în conturarea şi organizarea acestei cărţi. O mulţime de prieteni şi colegi au citit părţi din carte şi mi-au oferit sugestii: David Spiegel, Hebert Kotz, Jean Rose, Ruthellen Josselson, Randy Weingarten, Neil Brast, Rick Van Rheenen, Alice Van Harten, Roger Walsh, Robert Berger, şi Maurren Lila. Phillipe Marţial mi-a vorbit despre maxima lui La Rouchefoucauld din pagina de titlu. Le sunt recunoscător lui Van Harvey, Walter Sokel, Dagfin Follesdal, dragii mei prieteni şi mentori intelectuali pe termen lung. Phoebe Hoss şi Michele Jones au redactat excelent materialul. Cei patru copii ai mei, Eve, Reid, Victor şi Ben au fost consultanţi nepreţuiţi, iar soţia mea, Marilyn, m-a forţat, ca întotdeauna, să scriu mai bine.
Mai ales, le sunt îndatorat celor mai importanţi profesori: pacienţii mei, care trebuie să rămână anonimi, dar ei ştiu cine sunt. Ei mi-au făcut onoarea să-mi împărtăşească cele mai adânci temeri, mi-au dat permisiunea să le folosesc poveştile, m-au sfătuit în privinţa camuflării identităţii, au citit fragmente sau chiar întreg manuscrisul, mi-au oferit sugestii, şi a fost de acord să le transmită cititorilor mei experienţa şi înţelepciunea lor.
Capitolul 1
Rana mortalităţii
Durerea îmi pătrunde în inimă. Mi-e frică de moarte.
Epopeea lui Ghilgameş
Conştiinţa de sine este unul dintre darurile supreme, o comoară la fel de preţioasă ca viaţa însăşi. Este ceea ce ne face umani. În acelaşi timp însă, are un preţ mare: rana mortalităţii. Existenţa noastră este veşnic umbrită de cunoaşterea faptului că vom creşte, vom înflori şi apoi, inevitabil, vom descreşte şi vom muri.
Mortalitatea ne bântuie încă din zorii istoriei. Acum patru mii de ani, eroul babilonian Ghilgameş reflecta asupra morţii prietenului său Enkidu, folosind cuvintele din epitaful de mai sus: „Ai devenit întuneric şi nu mă poţi auzi. Când am să mor, n-am să fiu oare ca Enkidu? Durerea îmi pătrunde în inimă. Mi-e frică de moarte.”
Ghilgameş vorbeşte în numele tuturor. Ca şi el, cu toţii ne temem de moarte –
fiecare bărbat, femeie şi copil. Pentru unii dintre noi, teama de moarte se manifestă numai indirect, fie ca o nelinişte generalizată, fie mascată sub forma unui alt simptom psihologic; alţii trec printr-o stare de anxietate legată în mod direct şi explicit de teama de moarte; iar în alte cazuri teama de moarte dă naştere terorii care neagă orice fericire şi împlinire.
Epocă după epocă, filosofii au încercat să acopere rana mortalităţii şi să ne ajute să ne croim vieţi armonioase şi liniştite. În calitate de psihoterapeut care a tratat multe persoane care se confruntau cu teama de moarte, am descoperit că
înţelepciunea antică, în special cea a filosofilor greci, este profund relevantă astăzi.
Într-adevăr, în munca mea de psihoterapeut, îi consider precursori intelectuali nu atât pe marii psihiatri şi psihologi din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX
– Pinel, Freud, Jung, Pavlov, Rorschach şi Skinner –, ci pe filosofii clasici greci, în special pe Epicur. Cu cât învăţ mai multe despre acest extraordinar gânditor atenian, cu atât mai puternic îl recunosc drept proto-psihoterapeutul existenţial, şi voi folosi ideile sale pe tot parcursul scrierii de faţă.
S-a născut în emul 341 î.H., la scurt timp după moartea lui Platon, şi a murit în 270 î.H. Celor mai mulţi, numele lui le este astăzi cunoscut datorită cuvântului epicureian sau epicurian, care desemnează o persoană dedicată rafinatelor bucurii ale simţurilor (în special legate de mâncare fină şi băutură). Dar realitatea istorică
arată că Epicur nu a recomandat plăcerea senzuală, fiind mult mai preocupat să
atingă starea de linişte ( ataraxia).
Epicur practica „filosofia medicală”, insistând că, aşa cum doctorul tratează
corpul, filosoful trebuie să trateze sufletul. În viziunea lui, exista un singur scop potrivit filosofiei. Să uşureze nefericirea umanităţii. Şi rădăcina nefericirii noastre?
Epicur credea că aceasta se regăseşte în frica noastră omniprezentă de moarte.
Viziunea înspăimântătoare a morţii inevitabile, spunea el, afectează bucuria vieţii şi nu lasă nicio plăcere neatinsă. Pentru a atenua teama de moarte, el a elaborat nişte experimente dure care m-au ajutat să mă confrunt eu însumi cu anxietatea morţii şi mi-au oferit instrumentele pe care le folosesc ca să-mi ajut pacienţii. În ceea ce urmează, voi face adesea referiri la aceste idei valoroase.
