Îţi va ieşi prin ochi, după ce s-a târât prin stomac,Stomacul tău verde vâscos va fi
Şi din el puroiul ca frişca va ţâşni
Pe-o felie de pâine-l aşezi
Şi, când eşti mort, astfel dejunezi.
Cântând, i se strecurau în minte amintiri cu surorile ei (Jennifer era cea mai mică) care o necăjeau fără milă cântându-i acest cântec în mod repetat, fără să le pese de tulburarea ei evidentă.
Faptul că şi-a amintit cântecul a fost o epifanie pentru Jennifer, făcând-o să
înţeleagă că visul său recurent în care bea laptele viermilor, nu avea legătură cu sexul, ci cu moartea, erau viermi din mormânt, şi reprezentau pericolul şi lipsa de
siguranţă pe care le-a trăit în copilărie. Aceasta revelaţie – ce păstra semiactivă
viziunea despre moarte din copilărie – a deschis noi direcţii pentru terapie.
Anxietatea morţii în formă mascata
De multe ori e nevoie de un adevărat detectiv pentru a ridica la suprafaţă
anxietatea morţii atunci când este mascată; oricine însă, fie că este sau nu în terapie, poate să o depisteze prin simpla introspecţie. Gândurile despre moarte se pot strecura şi pot pătrunde în visele cuiva, indiferent cât de adânc se ascund de zona conştientului. Orice coşmar este un vis în care anxietatea morţii a scăpat din zona securizată şi-l ameninţă pe cel care visează. Coşmarurile îl trezesc pe cel care doarme şi îi arată că viaţa lui e în pericol: fuge de un criminal, sau cade de la mare înălţime, sau se ascunde de o ameninţare mortală, sau agonizează, sau chiar e mort.
În vise, moartea apare adesea în forme simbolice. De exemplu, un bărbat de vârstă mijlocie cu probleme gastrice şi preocupări ipohondre că ar putea avea cancer la stomac, a visat că se afla într-un avion cu familia lui, călătorind spre o staţiune exotică din Caraibe. În următorul cadru, s-a văzut zăcând la pământ, încovoiat de durere de stomac. S-a trezit îngrozit, şi a înţeles instantaneu sensul visului: murise de cancer de stomac şi viaţa continuase fără el.
În sfârşit, anumite situaţii de viaţă prilejuiesc aproape întotdeauna anxietatea morţii: de exemplu, o boală gravă, moartea cuiva apropiat sau un pericol major şi ireversibil care ameninţă siguranţa imediată a cuiva, precum violul, divorţul, concedierea sau jaful. Reflecţiile legate de un astfel de eveniment generează, de obicei, apariţia temerilor manifeste legate de moarte.
Anxietatea fără obiect este, în mod real, anxietatea morţii Cu mulţi ani în urmă, psihologul Rollo May a afirmat în gluma ca anxietatea fără
motiv tinde să devină anxietate cu motiv. Cu alte cuvinte, anxietatea care
„pluteşte liber” se ataşează cu rapiditate de un obiect concret. Povestea lui Susan ilustrează utilitatea acestui concept, atunci când cineva are o anxietate disproporţionat de mare în legătură cu un anumit eveniment.
Susan, funcţionar public, de vârstă medie, foarte îngrijită şi eficientă, m-a consultat din cauza unui conflict cu şeful ei. Ne-am întâlnit vreo câteva luni şi, în cele din urmă şi-a părăsit serviciul şi şi-a deschis o firmă competitivă de mare succes.
Câţiva ani mai târziu, când m-a sunat pentru o consultaţie de urgenţă, cu greu i-am recunoscut vocea. În general optimistă şi sigură pe ea, Susan avea acum o voce tremurătoare şi panicată. Am văzut-o câteva ore mai târziu în aceeaşi zi şi m-am
speriat, văzând cum arăta: de obicei calmă şi îmbrăcata cu gust, era acum răvăşită
şi agitată, cu faţa roşie şi ochii umflaţi de plâns, cu un bandaj uşor murdar la gât.
Cu multe ezitări, mi-a spus ce s-a întâmplat. George fiul ei adult, un tânăr responsabil, cu o slujbă bună, era arestat sub acuzaţia de deţinere de droguri.
Poliţia îl oprise pentru o mică greşeală în trafic şi găsiseră în maşina sa cocaină.
Testul a fost pozitiv şi, pentru că urma un program de recuperare sponsorizat de stat, ca urmare a unor citaţii anterioare legate de condusul sub influenţa drogurilor, iar aceasta era a treia infracţiune de acest gen, a fost condamnat la o lună de închisoare şi să urmeze, timp de doisprezece luni un program de reabilitare.
Susan nu se oprise din plâns timp de patru zile. Nu putea să doarmă sau să
mănânce şi nu fusese în stare să meargă la lucru (pentru prima dată în douăzeci de ani). Noaptea era terorizată de imagini înspăimântătoare ale fiului ei: bând lacom dintr-o sticlă aflată într-o pungă maro, murdar şi cu dinţii stricaţi, murind în şanţ.
„O să moară în închisoare", mi-a spus şi mi-a povestit că era epuizată de cât încercase să tragă toate sforile, să obţină pe orice cale eliberarea lui. Era distrusă
când se uita la fotografii cu el în copilărie – angelic, cu părul creţ şi blond cu ochii plini de entuziasm – avea în faţă un viitor bogat in promisiuni.
Susan se considera o femeie foarte descurcăreaţă. Era o femeie care se ridicase singură şi care avusese succes în ciuda unor părinţi ineficienţi şi libertini. Cu toate acestea, în această situaţie, se simţea total neajutorată.
„De ce mi-a făcut asta?" a întrebat. „E o rebeliune, un sabotaj intenţionat al planurilor pe care le aveam pentru el. Ce altceva ar putea să fie? Nu i-am dat totul
– toate instrumentele care să-i asigure succesul –, cea mai buna educaţie, lecţii de tenis, de pian, de călărie? Şi aşa mă recompensează. Ce ruşine! Imaginează-ţi, să
afle prietenii mei!” Susan murea de invidie gândindu-se la succesul pe care îl aveau copii prietenilor ei.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i amintesc lucrurile pe care le ştia deja.
Imaginea fiului ei în şanţ era iraţională, un mod de a vedea catastrofa acolo unde nu exista. I-am arătat că, una peste alta, el făcuse progrese importante, urma un program de reabilitare bun şi făcea psihoterapie cu un consilier excelent.
Recuperarea din orice fel de dependenţă e rareori lipsită de complicaţii: recidivele, adesea multiple, sunt inevitabile. Şi, bineînţeles, ştia şi ea asta; tocmai petrecuse o săptămână de psihoterapie de familie în cadrul programului de recuperare pe care-l urma fiul ei. Mai mult, soţul ei nu-i împărtăşea marile temeri legate de fiul lor.
Ştia de asemenea că întrebarea „De ce mi-a făcut George asta?” era iraţională, şi a dat din cap aprobator când i-am spus că trebuie să se excludă pe sine din situaţie. Recidiva lui nu avea nicio legătură cu ea.
Orice mamă ar fi fost supărată dacă fiul ei s-ar fi apucat din nou de droguri şi ar fi ajuns în închisoare, dar reacţia lui Susan era exagerată. Am început să suspectez că mare parte din anxietatea ei fusese dislocată din altă sursă.
M-a frapat mai ales sentimentul ei de neajutorare. Întotdeauna se considerase o femeie plină de resurse, iar acum aceasta părere despre sine se spulberase: nu putea face nimic pentru fiul ei (în afară de a se detaşa de viaţa lui).
Dar de ce ocupa George un Ioc atât de central în viaţa ei? Da, era fiul ei. Dar era ceva mai mult de atât. Ocupa un loc prea central. De parcă toată viaţa ei depindea de succesul Iui. I-am spus că, pentru mulţi părinţi, copiii reprezintă adesea un proiect de mortalitate. Această idee i-a trezit interesul. Şi-a dat seama că încercase să se proiecteze în viitor prin George, dar acum ştia că trebuie să renunţe la asta:
„Nu e destul de puternic pentru o astfel de sarcină” a spus.
