Şi, în acelaşi timp, nimic.
Ea era bântuită mai ales de gândul exprimat în ultimele două versuri. Moartea e totul/Şi, în acelaşi timp, nimic. Mi-a explicat cum gândul că va deveni nimic o consuma şi devenise totul. Dar poemul conţine două reflecţii consolatoare importante: că, lăsând urme ale propriei existenţe, viaţa ei va căpăta sens şi că cel mai bun lucru pe care îl poate face e să trăiască momentul prezent.
Frica de moarte mu este o acoperire pentru altceva
Psihoterapeuţii presupun adesea, în mod greşit, că anxietatea morţii în forma ei manifestă nu este o anxietate provocată de moarte, ci o mască pentru altă
problemă. Acesta a fost cazul lui Jennifer, în vârstă de douăzeci şi nouă de ani, agent imobiliar, ale cărei atacuri de panică de o viaţă, provocate de ideea de moarte nu au fost înţelese ca atare de psihoterapeuţi.
Jennifer se trezea adesea noaptea, scăldată în sudoare, cu ochii larg deschişi, tremurând de spaima propriei morţi. Se imagina dispărând, orbecăind în întuneric pentru totdeauna, uitată cu desăvârşire de lumea celor vii. Îşi spunea că nimic nu contează cu adevărat, din moment ce este scris ca, în cele din urmă, totul să se stingă.
Astfel de gânduri au chinuit-o încă din copilărie. Îşi aminteşte foarte clar primul episod, când era în vârstă de cinci ani. Tremurând de teamă că va muri, a dat fuga în dormitorul părinţilor, unde mama ei a alinat-o, spunându-i două lucruri pe care nu le-a uitat niciodată.
„Ai o viaţă lungă în faţă aşa că n-are niciun rost să te gândeşti la asta acum.”
„Când o să fii foarte bătrână şi o să te apropii de moarte, atunci vei fi împăcată
sau vei fi bolnavă, şi în ambele cazuri, n-o să respingi moartea.”
Jeniffer s-a bazat pe vorbele consolatoare ale mamei sale toată viaţa, şi a dezvoltat şi alte strategii ca să-şi amelioreze crizele. Îşi reaminteşte că poate să
aleagă dacă să se gândească sau nu la moarte. Sau apelează la experienţele frumoase stocate în memorie: râzând cu prietenii din copilărie, pe munte cu soţul ei, minunându-se în faţa lacurilor ca oglinda şi a coloanelor de nori, sărutând feţele luminoase ale copiilor ei.
Cu toate astea, groaza de moarte a continuat să o chinuie şi să-i răpească o mare parte din mulţumirea vieţii. Consultase numeroşi psihoterapeuţi, fără a obţine mule rezultate benefice. Diverse medicamente i-au diminuat intensitatea, dar nu şi frecvenţa atacurilor. Psihoterapeuţii nu s-au concentrat niciodată asupra fricii ei de moarte pentru că au crezut că moartea maschează un alt tip de anxietate. M-am hotărât să nu repet greşelile specialiştilor consultaţi înaintea mea. Cred că ei au fost induşi în eroare de un puternic vis recurent pe care Jennifer l-a avut prima dată la vârsta de cinci ani:
Toată familiei mea e în bucătărie. Pe masă e un castron cu viermi, iar tata mă
obligă să iau o mână şi să-i strivesc şi-apoi să beau laptele care iese din ei.
Fiecărui psihoterapeut pe care l-a consultat, imaginea viermilor striviţi ca să
obţină lapte, i-a sugerat, cum era de înţeles, penis şi spermă; şi fiecare, aşa cum era de aşteptat, a investigat posibilitatea abuzului sexual din partea tatălui. Acesta a fost şi primul meu gând, dar am renunţat la el după ce Jennifer mi-a relatat cum aceste investigaţii au dus terapia în direcţii greşite. Cu toate că tatăl ei era extrem
de înfricoşător şi abuziv verbal, nici ea şi nici fraţii sau surorile ei nu-şi aminteau niciun incident legat de un abuz sexual.
Niciunul dintre psihoterapeuţii consultaţi anterior nu a explorat severitatea şi semnificaţia fricii ei omniprezente de moarte. Această eroare obişnuită are o tradiţie venerabilă, ale cărei rădăcini se întind până la prima publicaţie în domeniul psihoterapiei: Studii asupra isteriei, din 1895, semnată de Freud şi Breuer. O
lectură atentă a textului arată că frica de moarte domina vieţile pacienţilor lui Freud. Eşecul lui în explorarea fricii de moarte ar fi fost greu de înţeles în lipsa lucrărilor de mai târziu, care explică faptul că teoria sa asupra originilor nevrozei se bazează pe ipoteza unui conflict între diferite forţe primitive şi instinctuale ale inconştientului. Moartea nu putea să joace un rol în naşterea nevrozei, pentru că
moartea nu are nicio reprezentare la nivelul inconştientului. El a oferit două
motive: în primul rând, nu avem nicio experienţă personală a morţii şi, în al doilea rând, ne este imposibil să contemplăm propria noastră nefiinţă.
Deşi Freud a scris cu acurateţe şi înţelepciune despre moarte în eseuri scurte, non-sistematice precum Atitudinile noastre faţă de moarte, scrise după Primul Război Mondial, „de-mortificarea” morţii, cum a numit-o Robert Jay Lifton, pe care el a operat-o în teoria psihanalitică formală, a influenţat major generaţii întregi de psihoterapeuţi, determinându-i să se îndepărteze de moarte şi să-şi îndrepte atenţia către ceea ce credeau ei că reprezintă moartea la nivelul inconştientului, şi anume abandon şi castrare. Într-adevăr, se poate argumenta că insistenţa psihanalizei asupra trecutului este o retragere din faţa viitorului şi a confruntării cu moartea.
Încă de la începutul muncii mele cu Jennifer, m-am concentrat pe explorarea explicită a fricilor sale legate de moarte. N-am întâmpinat nicio rezistenţă: era nerăbdătoare să lucreze şi mă alesese pe mine pentru că îmi citise lucrarea Existenţial Psychotherapy (Psihoterapia existenţială), şi a dorit să se confrunte cu aspectele referitoare la existenţă. Şedinţele noastre de terapie s-au concentrat asupra ideilor ei despre moarte, asupra amintirilor şi fantasmelor ei. I-am cerut să-şi noteze cu atenţie visele şi gândurile în timpul atacurilor de panică.
N-a avut mult de aşteptat. Câteva săptămâni mai târziu, a trecut printr-un sever atac de panică după ce a vizionat un film despre perioada nazistă. A fost total copleşită de natura capricioasă a vieţii, aşa cum era ilustrată în film. Ostatici inocenţi erau aleşi arbitrar şi ucişi. Pericolul era peste tot; niciun loc nu era sigur. A fost şocată de asemănările cu casa copilăriei sale: pericolul generat de crizele neprevăzute de furie ale tatălui ei, senzaţia că nu se putea ascunde sau refugia decât încercând să rămână invizibilă, adică să spună şi să întrebe cât mai puţin posibil.
Puţin după aceea, a vizitat din nou casa copilăriei sale şi, aşa cum i-am sugerat, a meditat la mormintele părinţilor ei. Să ceri unui pacient să mediteze în faţa unui mormânt poate părea radical, dar chiar şi Freud a admis în 1895 că a făcut asta cu un pacient de-ai săi. Stând în faţa pietrei de mormânt a tatălui ei, lui Jennifer i-a trecut deodată prin minte un gând ciudat în legătură cu el: „Cât de frig trebuie să-i fie în mormânt.”
Am discutat despre această idee stranie. Era ca şi cum viziunea ei despre moarte din copilărie, cu elementele sale iraţionale (de exemplu, faptul că morţii mai pot să simtă frigul) trăia încă în imaginaţia ei alături de gândirea raţionala a adultului.
Când conducea spre casă, plecând de la şedinţa noastră i s-a strecurat în minte o melodie din copilărie şi a început să cânte, foarte surprinsă că-şi amintea perfect toate versurile:
Te-ai gândit vreodată, când un dric trecea
C-ai fi următorul care-ar deceda?
Într-un mare cearceaf alb te vor înfăşură
Şase picioare sub pământ te vor îngropa
Într-o cutie neagră te vor aşeza
Voi arunca noroi şi pietre pe deasupra ta,
Şi totul va merge bine vreo săptămână,
Până când din sicriu, ceva o să-nceapă să curgă!
Viermii din tine vor ieşi, şi iar vor intra
Pe botul tău, cărţi ei vor juca
Ochii şi nasul ţi le vor mânca
Şi, dintre degetele de la picioare, grăsimea ţi-o vor devoraUn vierme mare, rostogolindu-şi ochii în cap
