Suferinţa ca experienţă revelatoare
Doliul şi pierderea cuiva pot determina pe cineva să aibă o revelaţie să devină
conştient de faptul că există, aşa cum s-a întâmplat cu Alice, o văduvă care a trebuit să se confrunte atât cu suferinţa, cât şi cu mutarea într-un azil; cu Julia a cărei durere pricinuită de moartea unui prieten a scos la iveală propria anxietate în faţa morţii; şi cu James care ascunsese adânc, timp de ani de zile, durerea cauzată
de moartea fratelui său.
Efemeritatea continuă: Alice
Am fost analistul lui Alice foarte mult timp. Cât de mult? Ţineţi-vă bine, voi toţi cititorii mai tineri obişnuiţi cu modelul de terapie de scurtă durată din ziua de azi.
I-am oferit consultaţii mai bine de treizeci de ani!
Nu treizeci de ani consecutivi (deşi trebuie să remarc că unii oameni chiar necesită un astfel de sprijin continuu). Alice – care, împreună cu soţul ei, Albert, deţinea şi administra un magazin de instrumente muzicale – m-a sunat prima dată
la vârsta de cincizeci de ani, din cauza agravării unor conflicte pe care le avea cu fiul ei, precum şi cu nişte prieteni şi cu nişte clienţi. A urmat şedinţe de terapie individuala timp de doi ani şi terapie de grup timp de trei ani. Deşi a făcut progrese serioase, în următorii douăzeci şi cinci de ani s-a întors de câteva ori pentru a face fată unor situaţii de criza majoră. Ultima consultaţie a avut loc lângă patul ei, cu puţin timp înainte să moară, la vârsta de optzeci şi patru de ani. Alice m-a învăţat foarte multe, mai ales despre etapele tensionate din a doua jumătate a vieţii Următorul episod şi-a făcut apariţia în ultima parte a colaboram noastre, când ea avea şaptezeci şi cinci de ani, şi a durat patru ani. Alice mi-a cerut ajutorul când soţul ei a fost diagnosticat cu demenţă Alzheimer. Avea nevoie de sprijin: sunt
puţine chinuri mai mari decât să asişti la prăbuşirea treptată dar ireversibilă a minţii partenerului tău de viaţă.
Alice a suferit în timp ce soţul ei parcurgea toate stadiile inevitabile: primul, pierderea radicală a memoriei de scurtă durată, când dispăreau cheile şi portofelele; apoi, uita unde şi-a parcat maşina şi ea trebuia să umble prin tot oraşul căutând-o; apoi stadiul în care el se rătăcea şi era adus acasă de politie, apoi deteriorarea obiceiurilor de igiena personală, apoi o radicală cădere în sine însoţită
de pierderea empatiei. Ultima pe lista ororilor trăite de Alice a fost când soţul ei, cu care fusese împreună vreme de cincizeci şi patru de ani, nu a mai recunoscut-o.
După ce Albert a murit, ne-am concentrat asupra doliului şi mai ales asupra tensiunii pe care o simţea pendulând între suferinţă şi uşurare – suferinţa de a-l fi pierdut pe acel Albert pe care-l ştia şi-l iubea de când era adolescentă, şi uşurarea de a fi fost eliberată de corvoada de a-l îngriji zi şi noapte pe străinul care devenise.
La câteva zile după înmormântare, după ce prietenii şi familia s-au întors la vieţile lor pline şi ea s-a trezit într-o casă goală, o nouă frică s-a instaurat: a început să fie terorizată de gândul că un străin ar putea intra în casă noaptea. Nimic nu se schimbase în lumea dinafară; cartierul sau locuit de clasa de mijloc era la fel de stabil şi sigur ca întotdeauna. În blocul ei locuiau vecini cunoscuţi şi prietenoşi, printre care şi un poliţist. Poate că Alice s-a simţit fără apărare în lipsa soţului ei; deşi capacităţile sale fizice erau limitate de ani buni, simpla lui prezenţă oferea un sentiment de siguranţă. În cele din urmă, un vis a făcut-o să înţeleagă sursa spaimei sale.
Stau la marginea unei piscine cu picioarele în apă şi încep să mă simtînfricoşată, pentru că spre mine vin frunze mari pe sub apă. Le simt frecându-se depiciorul meu – uhh… si acum mă înfior când mă gândesc la ele. Sunt negre şi mari şi ovale. Încerc să fac valuri cu picioarele ca să îndepărtez frunzele, dar picioarele îmi sunt trase în jos de pungi cu nisip. Sau poate că sunt pungi cu var.
„Atunci m-a cuprins panica, a spus ea, şi m-am trezit ţipând. Timp de patru ore am evitat să adorm, de teamă că voi visa din nou.”
Una dintre asocierile pe care le-a făcut cu visul i-a dezvăluit sensul:
„Pungi cu var? Ce înseamnă asta pentru tine?” am întrebat-o.
„Îngropare, a răspuns. Nu asta aruncau în mormintele comune din Irak? Şi la Londra, pe vremea ciumei?”
Deci străinul era moartea. Moartea ei. Moartea soţului ei o expusese morţii.
„Daca el a murit, a spus, atunci şi eu pot să mor. Si voi muri.”
La câteva luni după moartea soţului, Alice a hotărât să se mute din casa în care trăise patruzeci de ani într-un azil care oferea îngrijire şi asistenţă medicală, de care avea nevoie pentru hipertensiune şi scăderea vederii la distantă mică.
Acum Alice devenise preocupată de împărţirea bunurilor ei. Nu se putea gândi la nimic altceva. Să se mute într-un apartament mic, dintr-o casă mare cu patru dormitoare plină de mobilă, suveniruri şi o colecţie de instrumente muzicale vechi, însemna, desigur, să renunţe la multe lucruri. Singurul ei copil, un fiu aflat mereu pe drumuri, care lucra acum în Danemarca şi locuia într-un apartament mic, nu avea loc pentru lucrurile ei. Una dintre cele mai dureroase hotărâri pe care trebuia să le ia, era ce să facă cu instrumentele muzicale pe care ea şi Albert le adunaseră
pe parcursul vieţii împreună. Adesea, în tăcerea şi singurătatea vieţii ei din care rămânea tot mai puţin, auzea corzile fantomatice ale bunicului ei, cântând la violoncelul Paolo Testore 1751, sau pe cele ale clavecinului British 1775 al soţului ei. Şi mai era şi concertina englezească şi magnetofonul primite de la părinţii ei drept cadou de nuntă.
De fiecare obiect din casă erau legate amintiri al căror singur posesor era acum doar ea. Mi-a spus că fiecare dintre aceste obiecte va ajunge pe mâinile unor străini care nu vor şti istoria lor şi nici nu le vor preţui aşa cum făcea ea. Şi până la urmă, odată cu moartea ei, se vor şterge toate amintirile preţioase, imprimate în concertină, violoncel, flauturi, diverse tipuri de fluiere şi atâtea altele. Trecutul ei urma sa moară odată cu ea.
Ziua mutării lui Alice se apropia cu repeziciune. Bucata cu bucată, mobila şi bunurile pe care nu le putea păstră au dispărut – vândute, date prietenilor sau străinilor. Pe măsură ce casa i se golea, panica dislocării creştea.
Ultima ei zi în casă a fost devastatoare. Pentru că noii proprietari voiau să facă
reamenajări majore, au insistat ca locuinţa să fie în întregime goală. Chiar şi rafturile pentru cărţi au trebuit îndepărtate. Privind cum sunt desprinse de pe pereţi, Alice a rămas uimită să vadă în spatele lor dungi de vopsea albastră, nuanţa oului de prihor, pe pereţi.
Albastru ca oul de prihor! Alice îşi amintea aceasta culoare. Cu patruzeci de ani în urmă, când se mutase în casă, pereţii erau în această nuanţă. Şi, pentru prima oară în atâţia ani, îşi amintea înfăţişarea femeii care îi vânduse casa, chipul încruntat, înăcrit al unei văduve, care era frustrată că trebuie să plece din casa ei.
Acum şi Alice era văduvă, înăcrită şi frustrată că trebuie să plece din casa ei.
Viaţa e o paradă, şi-a spus în sinea ei. Bineînţeles! Ştiuse întotdeauna că toate trec. Nu participase odată, timp de o săptămână, la un workshop de meditaţie, unde cuvântul în Pali pentru trecător, anicca, era incantat la nesfârşit. Dar şi când vine vorba de asta, cum se întâmplă cu toate lucrurile, este o diferenţă uriaşă între a avea cunoştinţă despre ceva, şi a cunoaşte din propria experienţă.
Acum înţelesese cu adevărat că şi ea era trecătoare, nu făcuse decât să treacă
prin casă, la fel ca toţi ceilalţi care locuiseră acolo. Şi casa însăşi era trecătoare, şi urma să dispară într-o zi, pentru a face loc altei case, pe acelaşi teren. Procesul de a-şi da lucrurile şi de a se muta a fost o experienţă revelatoare pentru Alice, care se învăluise mereu în iluzia confortabilă a unei vieţi bine mobilate şi tapisate.
Acum a învăţat că abundenţa posesiunilor o adăpostise de duritatea existenţei.
La următoarea noastră consultaţie, i-am citit cu voce tare un fragment relevant din Anna Karenina, a lui Tolstoi, în care soţul Annei, Alexei Alexandrovici, şi-a dat seama că Anna intenţiona cu adevărat să-l părăsească: „Se simţea ca un om care, în timp ce traversa liniştit un pod, descoperea deodată că podul este rupt, şi că
dedesubt se află o prăpastie. Prăpastia era viaţa însăşi, iar podul era viaţa artificială pe care Alexei Alexandrovici o trăise.”
Alice întrezărise şi ea eşafodajul şubred al vieţii şi golul de dedesubt. Citatul din Tolstoi o ajutase, pe de o parte pentru că dăduse un nume experienţei sale, atribuindu-i astfel o senzaţie de familiaritate şi control, pe de altă parte datorită
implicaţiilor pe care acest lucru le avea pentru relaţia dintre noi, şi anume faptul că
eu dedicasem timp şi efort ca să găsesc pasajul care conţinea unele dintre rândurile mele favorite din Tolstoi.
Povestea lui Alice conţine câteva idei care vor ieşi din nou la suprafaţă în alte relatări din această carte. Moartea soţului ei a determinat apariţia propriei sale anxietăţi în faţa morţii. Prima dată a fost exteriorizată ca teamă de un intrus, apoi a venit sub forma unui coşmar, apoi în mod mult mai făţiş, în perioada de doliu, când Alice a înţeles că „Dacă el a murit, şi eu voi muri.” Toate aceste experienţe, la care se adaugă pierderea multor obiecte preţioase, încărcate de amintiri, au făcut-o să treacă în modalitatea ontologică de existenţă, fapt care a dus, în cele din urmă la o schimbare personală majoră.
