„Este vreun copil destul de puternic pentru o astfel de sarcina?” am întrebat-o.
„Şi, mai mult, George nu s-a angajat să facă asta, de aceea comportamentul iui, recidivele nu au legătură cu tine!”
Când, spre sfârşitul consultaţiei, am întrebat despre bandajul de la gat, mi-a spus că tocmai îşi făcuse o operaţie estetică pentru redarea fermităţii pielii. Pe măsură ce continuam să o întreb despre operaţie, a devenit iritată şi a insistat să
ne întoarcem Ia fiul ei, motivul, a accentuat ea, pentru care mă contactase.
Dar am insistat.
„Spune-mi mai multe despre cum te-ai hotărât să-ţi faci operaţia.”
„Ei bine, nu-mi place cum arată corpul meu pe măsură ce îmbătrânesc; sânii mei, faţa mea, gâtul meu ofilit, mai ales. Operaţia e cadoul pe care mi l-am făcut cu ocazia aniversarii mele.”
„A câta aniversare?”
„Aniversarea cu A mare. Numărul 60. Săptămâna trecută.”
Mi-a vorbit despre ce înseamnă să ai şaizeci de ani şi cum timpul se apropie de sfârşit (iar eu am vorbit despre cum e să ai şaptezeci de ani). Apoi am concluzionat:
„Sunt sigur că neliniştea ta este excesivă, pentru că o parte din tine ştie foarte bine că recidivele apar în cursul aproape oricărui tratament antidependenţă. Cred că anxietatea ta vine din altă parte şi este reorientata asupra lui George”.
Susţinut de aprobarea constantă din cap a lui Susan, am continuat: „Cred că
mare parte din anxietatea ta are legătură cu tine însăţi şi nu cu George. Are legătura cu aniversarea de şaizeci de ani, cu faptul că-ţi dai seama că îmbătrâneşti şi cu moartea. Mi se pare că, la un nivel foarte profund îţi pui nişte probleme importante: Ce-o să faci cu restul vieţii tale? Ce o să-ţi aducă sens, acum că îţi dai seama că George nu va reuşi să facă acest lucru?”
Comportamentul lui Susan s-a schimbat treptat din iritare în interes deosebit:
„Nu m-am gândit prea mult. A îmbătrânire şi la faptul că timpul se apropie de sfârşit. Şi nici nu am vorbit despre asta în şedinţele anterioare. Dar înţeleg ce vrei să spui.”
La sfârşitul consultaţiei m-a privit şi mi-a spus: „ Încă nu-mi dau seama cum mă
vor ajuta ideile tale, dar pot să-ţi spun un lucru: mi-ai reţinut atenţia în aceste cincisprezece minute. E cea mai lungă perioadă de timp în patru zile, când George nu mi-a dominat complet gândurile.”
Am programat o nouă şedinţă pentru săptămâna următoare, la o oră matinală.
Ştia, de când mai lucrasem cu ea, că dimineţile mi le rezervam scrisului şi a remarcat ca-mi schimbasem obiceiul. I-am spus că eram în afara programului pentru că urma să fiu plecat o parte din săptămână, pentru a participa la căsătoria fiului meu.
Încercând să contribui cu orice i-ar fi fost de folos, i-am spus la plecare: „E a doua căsătorie a fiului meu, Susan, şi-mi amintesc că am trecut printr-o perioadă
proastă atunci când a divorţat; e groaznic să te simţi neajutorat ca părinte. Aşa că, ştiu din experienţă, ce îngrozitor te-ai simţit. Dorinţa de a ne ajuta copiii ne este înscrisă în gene.”
În următoarele două săptămâni, ne-am concentrat mult mai puţin asupra lui George şi mai mult asupra vieţii ei. Anxietatea legată de George s-a redus semnificativ. Psihoterapeutul său a sugerat (şi eu l-am susţinut) că ar fi mai bine atât pentru Susan, cât şi pentru George dacă nu ar mai comunica timp de câteva săptămâni. Ea voia să afle mai multe despre frica de moarte şi cum se raportează
cei mai mulţi oameni la ea, iar eu i-am împărtăşit multe dintre ideile mele referitoare la anxietatea morţii, prezente în aceste pagini. În săptămâna a patra, mi-a comunicat că revine la normal şi am programat o şedinţă de concluzii câteva săptămâni mai târziu.
În această ultimă şedinţă, când am întrebat-o ce i s-a părut cel mai util în colaborarea noastră, a făcut o distincţie clară între ideile pe care i le-am sugerat şi faptul că a avut o legătură plină de semnificaţie cu mine.
„Cel mai valoros lucru – a zis ea – a fost ceea ce mi-ai spus despre fiul tău. Mi-a lăsat o impresie puternică faptul că ai comunicat cu mine în felul acela. Celelalte lucruri asupra cărora ne-am concentrat – cum am dislocat temerile legate de viaţa şi moartea mea şi le-am pus pe seama lui George – mi-au atras, cu siguranţă, atenţia. Cred că ai fost foarte la obiect… dar unele dintre idei – de exemplu, cele adaptate după Epicur – erau foarte… hm… intelectuale, şi nu pot să-ţi spun exact cât de mult m-au ajutat. Nu încape însă nicio îndoială, totuşi, că în timpul consultaţiilor noastre s-a întâmplat ceva care a fost extrem de util.”
Distincţia pe care a făcut-o între idei şi comunicarea dintre noi este un punct esenţial (vezi Capitolul 5). Oricât de importante sunt ideile, puterea le-o dau legăturile personale cu alţi oameni.
Mai târziu, în timpul acelei consultaţii, Susan m-a informat despre anumite schimbări uimitoare din viaţa ei: „Una dintre cele mai mare probleme ale mele este că sunt prea izolată, prin natura muncii mele. Am fost funcţionar public timp de prea mulţi ani, aproape toată viaţa mea adultă, şi acum îmi dau seama că nu mi s-a potrivit. Sunt o extravertită într-o profesie introvertită. Îmi place să intru în contact cu oamenii, să stabilesc legături. Să fii funcţionar public e ca la mănăstire.
Trebuie să schimb ceea ce fac, şi în ultimele săptămâni, soţul meu şi cu mine am discutat serios despre viitorul nostru. Mai am încă timp pentru o altă carieră. N-aş
suporta să îmbătrânesc şi, uitându-mă înapoi, să-mi dau seama că n-am încercat niciodată să iac altceva.”
Mi-a povestit apoi că ea şi soţul ei vorbeau în trecut, mai în glumă, mai în serios, despre cum ar fi să cumpere un han în Napa Valley. Acum devenise deodată
o chestiune serioasă, astfel că îşi petrecuseră weekendul anterior în compania unui agent imobiliar, vizitând diverse hanuri care erau de vânzare: Aproximativ şase luni mai târziu, am primit ae la Susan o fotografie cu un fermecător han din Nappa Valley, pe spatele căreia era scrisă o invitaţie de a merge în vizită: „Prima noapte e din partea casei!”
Povestea lui Susan ilustrează câteva aspecte importante, în primul, este vorba despre anxietatea ei exagerată. Bineînţeles, era supărată că fiul ei se afla în închisoare. Ce părinte nu ar fi? Dar reacţiona la asta ca la o catastrofă. La urma urmelor, fiul ei avusese probleme cu drogurile timp de mulţi ani şi recidivase şi cu alte ocazii.
Am făcut o presupunere de specialist în momentul în care mi-am dat seama, după bandajul murdar de la gâtul ei, că îşi făcuse o operaţie estetică. Oricum riscul să greşesc era mic, pentru că nimeni din palierul ei de vârstă nu scapă de îngrijorarea legată de îmbătrânire. Operaţia estetică şi reperul celei de-a şaizecea aniversări stârniseră anxietatea morţii în formă mascată, anxietate pe care ea o pusese pe seama problemelor cu fiul ei. În şedinţele noastre de terapie, am făcut-o să-şi conştientizeze sursa anxietăţii şi am încercat să o ajut să se confrunte cu ea.
Susan a fost zguduită de câteva revelaţii: aceea că trupul ei îmbătrâneşte, că fiul ei reprezenta proiectul ei de nemurire şi că avea putere limitată de a-l ajuta, de a opri îmbătrânirea. În cele din urmă, faptul că a înţeles că acumulase un munte de regrete pe parcursul vieţii, a determinat o schimbare majoră în viaţa ei.
Acesta este primul dintre multele exemple pe care le voi oferi, care demonstrează ce putem face mai mult decât doar să reducem anxietatea legată de
moarte. Conştientizarea morţii poate avea rolul de experienţă revelatoare, de catalizator extrem de util pentru schimbări importante ale cursului vieţii.
Capitolul 3
Experienţa revelatoare
Unul dintre cele mai cunoscute personaje din literatură este Ebenezer Scrooge, bătrânul zgârcit, singuratic şi răutăcios din Poveste de Crăciun, al lui Charles Dickens. Totuşi, ceva remarcabil s-a întâmplat cu Ebenezer Scrooge la sfârşitul poveştii, o transformare semnificativă. Aparenţa sa de gheaţă se topeşte şi el devine cald, generos şi nerăbdător să-i ajute pe angajaţii şi pe asociaţii săi.
Ce s-a întâmplat? Ce a alimentat transformarea lui Scrooge? Nu conştiinţa sa.
