Părinţii lui Alice muriseră de mult, iar moartea partenerului de viaţă a pus-o faţă în faţă cu precaritatea propriei existenţe. Acum nimeni nu mai stătea între ea şi mormânt. Această experienţă nu este nici pe departe una neobişnuită. După
cum voi sublinia de mai multe ori în aceste pagini, o parte comună, dar de multe ori ignorată a doliului este confruntarea supravieţuitorului cu propria sa moarte.
Un final neaşteptat. Când a venit timpul ca Alice să plece din casa ei şi să se mute la azil, mi-am adunat forţele: mă temeam să nu cadă într-o disperare şi mai adâncă, poate irevocabilă. Cu toate astea, la două zile după ce s-a mutat, a intrat în biroul meu, cu un pas uşor, aproape zburdalnic, s-a aşezat, şi m-a lăsat fără grai.
„Sunt fericită!” a spus.
În toţi anii în care am lucrat cu ea, nu a început niciodată o şedinţă în acest fel.
Care erau motivele acestei euforii? (Întotdeauna îmi învăţ studenţii că a înţelege
factorii care îi determină pe pacienţi să se simtă mai bine, este la fel de important ca a-i înţelege pe cei care-i fac să se simtă mai rău.)
Fericirea ei îşi avea sursa în trecutul îndepărtat. Crescuse în orfelinate, împărţise întotdeauna camera cu alţi copii, se măritase de tânără şi se mutase în casa soţului ei, şi toata viaţa tânjise după o cameră a ei. Când era adolescentă, fusese foarte impresionată de eseul O cameră separată al Virginiei Woolf. Ce o făcea fericită, era faptul că acum, la optzeci de ani, într-un azil, avea în sfârşit o cameră doar a ei.
Şi nu numai atât, simţea că are ocazia să repete o etapă timpurie a vieţii ei: să
nu aibă partener, să fie singură, pe cont propriu, şi, de data asta, să se descurce bine; îşi putea permite să fie liberă şi autonomă.
Numai cineva care avea o legătură profundă cu ea şi care îi cunoştea pe deplin trecutul şi marele complex inconştient, putea să înţeleagă această transformare, în care istoria inconştientului personal este un atu pentru temerile existenţiale.
Un alt factor a jucat un rol important în starea ei de bine: un sentiment de eliberare. Să se despartă de mobilă a fost o mare pierdere, dar şi o uşurare.
Bunurile sale erau preţioase, dar încărcate de amintiri. Despărţirea de ele a fost ca şi cum ar fi năpârlit; şi, eliberată de fantomele şi rămăşiţele trecutului, avea acum o cameră nouă, o piele nouă, un nou început. O viaţă nouă la optzeci de ani.
Anxietatea morţii în formă mascată: Julia
Julia, psihoterapeut britanic în vârstă de patruzeci şi nouă de ani, care locuieşte acum în Massachusetts, mi-a cerut câteva consultaţii în timpul unei vizite de două
săptămâni în California, pentru a o ajuta să rezolve o problemă care persista în ciuda terapiilor anterioare.
În urma morţii unei prietene, cu doi ani înainte, Julia nu numai că nu a reuşit să-şi revină după această pierdere, dar a dezvoltat un set de simptome care i-au afectat grav viaţa. Devenise ipohondră peste măsură: cea mai mică durere sau spasm o alarma şi-o făcea să-şi sune doctorul. Mai mult, începuse să se teamă să
facă multe dintre lucrurile care îi plăceau: patinaj, ski, scufundări sau orice altceva care implica un risc oricât de mic. Începuse să simtă disconfort şi atunci când conducea şi a fost nevoie să ia Valium înainte să se îmbarce în avion spre California. Părea că moartea prietenei sale alimentase o anxietate a morţii considerabilă, mascată la suprafaţă.
Punând cap la cap ideile ei despre moarte într-o manieră directă, făcând apel la date concrete, am aflat că, la fel ca mulţi dintre noi, a descoperit moartea în copilărie, când a găsit păsări moarte şi insecte, şi când a participat la înmormântarea bunicilor ei. Nu-şi amintea momentul când a avut pentru prima dată revelaţia propriei morţi inevitabile, dar ţinea minte că în adolescenţă s-a
gândit o dată sau de două ori la moartea ei: „era ca şi cum s-ar fi deschis o trapă
dedesubtul meu şi aş fi căzut pentru totdeauna în întuneric. Cred că mi-am impus să nu mă mai gândesc la asta.”
„Julia, am spus după aceea, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare simplistă. De ce te sperie moartea aşa de tare? Ce anume legat de moarte te înfricoşează?”
A răspuns imediat: „Toate lucrurile pe care nu am apucat să le fac.”
„Cum aşa?”
„Va trebui să-ţi spun despre trecutul meu ca artist. Prima mea identitate a fost cea de artist. Toată lumea, toţi profesorii mei, mi-au spus că sunt foarte talentată.
Dar, cu toate că am primit suficiente laude în timpul adolescenţei şi tinereţii, după
ce m-am hotărât să studiez psihologia, am lăsat arta deoparte.”
Apoi s-a corectat: „Nu, nu e întocmai corect. Nu am lăsat-o deoparte cu totul.
Încep întotdeauna desene sau tablouri, dar nu le termin niciodată. Încep un tablou, apoi îl îndes în birou, care, ca şi dulapul meu de la muncă, este ticsit de lucrări neterminate.”
„De ce? Dacă îţi place să pictezi şi începi proiecte, ce te împiedică să le termini?”
„Banii. Sunt foarte ocupată şi fac terapie cu normă întreagă.”
„Câţi bani câştigi? De câţi bani ai nevoie?”
„Multora li s-ar părea o sumă frumuşică – am consultaţii cel puţin patruzeci de ore pe săptămână, adesea chiar mai mult. Dar am de plătit taxe uriaşe pentru doi copii care învaţă la şcoli private.”
„Şi soţul tău? Spuneai că şi el este tot psihoterapeut. Şi el munceşte tot atât de mult şi câştigă la fel de mult?”
„Are tot atâţia pacienţi, câteodată mai mulţi, şi câştigă mai bine, multe dintre consultaţiile lui sunt testări neuropsihice, care sunt mult mai profitabile.”
„Deci se pare că tu şi soţul tău câştigaţi împreună mai mulţi bani decât aveţi nevoie. Şi totuşi, îmi spui că banii te împiedică total să te ocupi de arta ta?”
„Păi da, banii mă împiedică, dar într-un mod ciudat. Vedeţi, eu şi soţul meu am concurat întotdeauna la câştiguri. Nu o recunoaştem deschis, nu e o competiţie explicită, dar ştiu că e acolo tot timpul.”
„Ei bine, dă-mi voie să te întreb ceva. Să presupunem că o pacientă intră în biroul tău şi îţi spune că este foarte talentată şi tânjeşte să se exprime creativ, dar nu poate face asta deoarece concurează cu soţul ei la venituri, venituri de care nu are nevoie. Ce i-ai spune?”
Aud şi acum răspunsul instantaneu al Juliei, cu accentul apăsat britanic. „I-aş
spune: trăieşti o viaţă absurdă!”
