„E o experienţă stranie. Pe de o parte, nu vreau să merg mai departe, şi asta îmi slăbeşte concentrarea, dar, pe de altă parte, sunt atras de vis. Are forţă.”
Am simţit că visul este atât de important, încât am insistat.
„Ce părere ai despre faptul că ai spus că Eduardo arată bine? Ai repetat asta de trei ori”.
„Păi, chiar arăta bine. Bronzat, sănătos.”
„Dar, James, era mort. Ce înseamnă că o persoană moartă arată sănătos?”
„Nu ştiu. Tu ce crezi?”
„Cred, am răspuns, că faptul că ai spus că arată bine, reflectă cât de mult ţi-ai dori ca el să fie încă în viaţă.”
„Creierul meu îmi spune că ai dreptate. Dar vorbele sunt doar vorbe. Nu simt asta.”
„Un băiat de şaisprezece ani să-şi piardă fratele mai mare în felul acesta.
Mutilat într-un accident. Cred că ţi-a marcat toată viaţa. Poate ar trebui să începi să simţi puţină compasiune pentru băiatul acela de şaisprezece ani.”
James a dat încet din cap.
„Pari trist, James. La ce te gândeşti?”
„Îmi amintesc de telefonul prin care au anunţat-o pe mama de accidentul lui Eduardo. Am ascultat un moment, ştiam că s-a întâmplat ceva foarte grav, şi m-am dus în camera cealaltă. Cred că nu voiam să aud despre ce e vorba.”
„Asta ai făcut şi cu durerea ta: n-ai vrut s-o asculţi şi s-o auzi. Iar negarea, băutura, mutatul dintr-un loc într-altul – nimic din toate acestea nu mai funcţionează. Durerea este acolo, o dai afară pe uşă şi ea intra pe fereastră sau, în acest caz, apare într-un vis.”
În timp ce James aproba din cap, am adăugat: „Hai să vorbim despre sfârşitul visului, cartea aceea despre OZN-uri şi Rosewell?”
James a oftat zgomotos şi s-a uitat în tavan. „Ştiam eu. Ştiam eu că o să întrebi despre asta.”
„E visul tău, James. Tu l-ai creat şi ai pus acolo Rosewell-ul şi OZN-urile. Care-i legătura dintre ele şi moarte? Ce-ţi vine în minte?”
„Mi-e greu să recunosc asta faţă de tine, dar într-adevăr am descoperit cartea aceea în biblioteca fratelui meu şi am citit-o după înmormântare. Nu prea pot să
explic, dar mi se pare că e cam aşa: „Dacă aş putea să aflu exact de unde venim, poate venim din OZN-uri şi extratereştri, atunci aş trăi mult mai bine. Aş şti de ce suntem puşi pe acest pământ."
Mi se părea că încerca să-şi ţină fratele în viaţă, aderând la sistemul lui de credinţe, dar aveam îndoieli că această idee i-ar fi utilă, aşa că am tăcut.
Acest vis şi discuţiile pe marginea lui au marcat o schimbare în cursul terapiei. A început să-şi ia viaţa mult mai în serios, la fel şi terapia, şi colaborarea noastră a
devenit mai puternică. N-am mai auzit remarci sarcastice despre casa mea de marcat şi nici întrebări despre cât va dura terapia sau dacă e deja vindecat. James ştia acum că moartea îi marcase tinereţea, că durerea pentru fratele său îi influenţase multe alegeri în viaţă şi, în ultimă instanţă, că durerea sa intensă îl descurajase de la a se examina pe sine şi propria sa mortalitate.
Deşi nu şi-a pierdut niciodată interesul pentru paranormal, a făcut schimbări pe termen lung în interiorul său: a renunţat total şi irevocabil să mai bea (fără să
apeleze la un program de dezalcoolizare), şi-a îmbunătăţit semnificativ relaţia cu soţia, a renunţat la slujba sa, şi a intrat în domeniul dresării câinilor însoţitori – o profesie care îi dădea sens prin faptul că aducea ceva util celorlalţi.
O decizie radicală ca experienţă revelatoare
Deciziile radicale au adesea rădăcini adânci. Fiecare alegere presupune o renunţare, şi fiecare renunţare ne face conştienţi de limitare şi temporalitate.
Aleasă şi exclusă: Pat
Pat, în vârstă de 45 de ani, broker la bursă, divorţată de patru ani, a venit la terapie pentru că avea dificultăţi să înceapă o nouă relaţie. Ne mai întâlnisem vreme de câteva luni, cu cinci ani în urmă, când se hotărâse să renunţe la mariajul ei. Motivul pentru care mă contactase din nou era faptul că întâlnise un bărbat atrăgător, Sam, care o interesa, dar care declanşase o serioasă anxietate. Pat mi-a spus că se afla prinsă într-un paradox: îl iubea pe Sam, dar era totodată sfâşiată de oportunitatea continuării relaţiei cu el. Ultima picătură, care a făcut-o să ridice telefonul şi să mă sune, a fost când a primit invitaţia la o petrecere la care urmau să fie mulţi dintre prietenii şi partenerii ei de afaceri. Ar trebui sau nu ar trebui să-l ia şi pe Sam? Această dilemă a devenit tot mai mare, până când a început s-o obsedeze.
De ce toată această tulburare? La prima noastră şedinţă, după încercări nereuşite de a o ajuta să-şi clarifice semnificaţia disconfortului, am dat curs unei abordări indirecte, şi i-am propus un exerciţiu de imaginaţie:
„Pat, încearcă asta; cred că o să ajute. Vreau să închizi ochii şi să-ţi imaginezi că
tu şi Sam aţi ajuns la petrecere. Intraţi în cameră ţinându-vă de mână. Mulţi dintre prietenii tăi te văd. Îţi fac cu mâna şi se îndreaptă spre tine.” M-am oprit. „Vezi asta cu ochii mintii?”
A dat din cap.
„Acum, priveşte în continuare scena şi lasă-ţi sentimentele să iasă la suprafaţă.
Uită-te în adâncul tău şi spune-mi tot ce simţi. Încearcă să nu fii selectivă. Spune tot ce-ţi trece prin minte.”
„Uff, petrecerea. Nu-mi place.” S-a înfiorat. „Îi dau drumul mâinii lui Sam. Nu vreau să fiu văzută cu el.”
„Continuă. De ce nu?”
„Nu ştiu de ce! E mai în vârstă decât mine, dar numai cu doi ani. Şi e un tip foarte arătos. Lucrează în Relaţii Publice, şi ştie să se descurce în societate. Dar eu, sau noi, am fi etichetaţi ca un cuplu. Ca un cuplu mai în vârstă. Aş fi aleasă, dar limitată. Ar trebui să spun nu oricărui alt bărbat. «Aleasă şi exclusă.»” Deschise ochii. „Ştii, nu m-am gândit la acest dublu înţeles înainte. Ca în colegiu, când porţi insigna frăţiei unui băiat, e un semn care te asociază cu el, şi în acelaşi timp exclude alte asocieri.”
„Ce mod eficient de a-ţi descrie dilema, Pat. Ce altceva mai simţi?”
Pat închise din nou ochii şi se scufundă în fantezia sa. „Apar chestiuni legate de mariajul meu. Mă simt vinovată că mi-am distrus căsnicia. Ştiu de la şedinţele anterioare că nu am distrus-o. Împreună am lucrat mult cu acel sentiment de vină, dar să fiu a naibii dacă ideea aceea nu revine acum. Căsnicia mea eşuată a fost primul meu eşec serios în viaţă, totul mersese bine până atunci. Desigur, căsnicia s-a terminat. De ani buni. Dar, de fapt, abia alegerea unui alt bărbat face divorţul real. Semnifică faptul că nu mă pot întoarce. Niciodată. E o etapă trecută din viaţa mea. E ireversibilă… timp care s-a risipit. Da, da, ştiam asta, dar nu aşa cum o ştiu, deodată, acum.”
Povestea lui Pat ilustrează relaţia dintre libertate şi mortalitate. Deciziile dificile au adesea rădăcini care ajung până la fundamentul temerilor existenţiale şi al responsabilităţii personale. Să vedem de ce decizia lui Pat era atât de dificil de luat.
